Posts Tagged: the road

Drumul (The Road) VI

drumul the road viLungile curbe de beton ale intersecției auto­străzilor interstatale parcă erau ruinele unui uriaș tunel al groazei, proiectate pe întunericul din depărtare. Avea pistolul vârât la brâu, în față, iar hanoracul și-l ținea deschis. Peste tot, morți mumificați. Carne desprinsă de pe oase, ligamente uscate ca niște hamuri, întinse ca niște sârme. Zbârciți, supți, asemenea cadavrelor ce umpleau mlaștinile în acea vreme, fețele lor ca niște pânze scrobite, zaplazurile îngălbenite ale dinților. Desculți până la ultimul, precum pelerinii dintr-un ordin sărac, căci toate încălțările le fuseseră de mult furate.

În acei ani de început, drumurile erau populate de refugiați infofoliți în haine ca în giulgii. Purtau măști și ochelari, ședeau în straiele lor zdrențuite pe marginea drumului, ca niște aviatori căzuți în mizerie. Roabe încărcate de boarfe. Trăgând după ei căruțe sau împingând cărucioare de cumpărături. Ochii strălucindu-le în țeste. Cochilii de oameni fără țel, înaintând cu pași mărunți pe șosele, rătăcitori într-o lume plăsmuită de febră. Fragilitatea a tot ce exista ieșind în sfârșit la iveală. Pricini vechi și chinuitoare destrămându-se în nimicnicie și noapte. Odată cu ultimul exemplar, dispare specia. Stinge lumina și gata, s-a dus. Uită-te-n jurul tău. Niciodată înseamnă foarte mult timp. Dar băiatul știa ce știa. Anume ca niciodată a și trecut.

(CORMAC McCARTHY, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Drumul (The Road) V

drumul the road vÎn acel trecut îndepărtat, undeva în apropierea acestui loc, urmărise un șoim prăvălindu-se în josul lungului perete albastru al muntelui, izbindu-se cu osul pieptului de cocorul din mijlocul unui șir de cocori și apoi ducând în gheare, spre râul de jos, pasărea deșirată, frântă, care-și târa penajul vâlvoi, zbârlit, prin văzduhul încremenit al toamnei.

Aerul zgrunțuros. Gustul lui îți stăruia în gură. Stăteau în ploaie ca niște animale de ogradă. Apoi își continuară drumul, ascunzându-se sub prelată de burniță depri­mantă. Picioarele le erau ude și reci, încălțările scâlciate. Pe pantele dealurilor, grâne de demult, neculese, culcate la pământ. Copacii înșiruiți pe culmi, desfrunziți, jupuiți, negri în ploaie. Iar visele, atât de bogate în culori! Cum altfel ți-ar da moartea ghes? La trezire, în zorii înghețați, totul se preschimba instantaneu în cenușă. Asemenea unor fresce străvechi, îngropate secole de-a rândul și scoase brusc la lumină.

(CORMAC McCARTHY, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Postarea anterioară aici

Drumul (The Road) IV

drumul the road IVÎn vise, mireasa lui palidă venea la el, ivindu-se de sub un baldachin verde, înfrunzit. Sfârcuri cretate, coaste vopsite în alb. Purta o rochie de voal, părul ei negru era prins sus cu piepteni de fildeș, piepteni de sidef. Zâmbetul, ochii plecați. Dimineața, ningea din nou. Mărgele mici de gheață cenușie se înșirau de-a lungul firelor electrice de deasupra capetelor lor.

Nu se-ncredea în așa ceva. Spunea că visele potrivite pentru un bărbat aflat în primejdie erau visele cu pri­mejdii, orice altceva era doar chemarea apatiei și-a morții. Dormea puțin, dormea prost. Visa că se plimbă printr-o pădure în floare, în care păsările zburau înaintea lor, a lui și-a copilului, iar cerul era dureros de albastru, dar învățase cum să se trezească din asemenea lumi ispititoare. Zăcând acolo în întuneric, cu tulburătorul gust al unei piersici dintr-o livadă fantomatică dispărându-i treptat din gură. Se gândi că, dac-ar trai îndeajuns, lumea ar pieri complet, în cele din urmă. Asemenea lumii muribunde în care viețuiesc cei ce și-au pierdut de curând vederea, o lume care li se șterge încet din memorie.

Din ceea ce visa cu ochii deschiși, pe drum, n-avea cum se trezi. Mergea în continuare, cu pas greoi. Își amintea totul despre ea, în afară de mirosul ei. Șezând la teatru, cu ea alături, aplecată în față și ascultând muzica. Volutele aurii, candelabrele și faldurile înalte ca niște coloane ale draperiilor, de-o parte și de alta a scenei. Ea îi ținea mâna în poala ei, iar el îi simțea elasticul cio­rapilor prin materialul subțire al rochiei de vară. Îngheață cadrul acesta. Acum cheamă-ți întunericul și frigul și fii blestemat.

(CORMAC McCARTHY, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Postarea anterioară aici

Drumul (The Road) III

056_resizeÎnfăşuraţi în pături, priveau cum se lasă întunericul fără nume şi îi învăluie. Silueta cenuşie a oraşului dispăru la căderea nopţii, asemenea unui duh, iar bărbatul aprinse micul felinar şi-l puse într-un loc ferit de vânt. Apoi ieşiră amândoi în drum, el îl luă pe băiat de mână şi urcară până-n vârful dealului, unde drumul urma creasta şi de unde puteau privi până departe spre sud, peste pământurile tot mai întunecate, şi se opriră acolo, în bătaia vântului, înveliţi în pături, căutând din priviri luminiţa vreunui foc sau a vreunei lămpi. Nici urmă. Felinarul dintre stânci, pe coasta dealului, era ceva mai mare decât un punct de lumină.

Stătură o vreme şi se întoarseră. Totul era mult prea ud ca să poată face focul. Îşi mâncară cina sărăcăcioasă, aşa rece cum era, şi se întinseră în culcuşul pregătit, cu felinarul între ei. Adusese cartea băiatului, dar băiatul era prea obosit ca să citească. Putem lăsa felinarul aprins până adorm? întrebă el. Da. Bineînţeles că putem. Somnul nu se lipea de el. După un timp, se răsuci şi se uită la bărbat. Chipul lui, în lumina slabă, vărgat cu negru de la ploaie, ca al unui actor din lumea de demult. Pot să te-ntreb ceva? zise el.
Da, bineînţeles.
O să murim?
Cândva. Nu acum.
Şi mergem tot spre sud.
Da.
Aşa c-o să ne fie cald.
Da.
OK.
Ce e OK?
Nimic. Ziceam şi eu aşa.

(CORMAC McCARTHY, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Postarea anterioară aici

Drumul (The Road) II

Drumul (The Road)

Drumul (The Road)

Când se trezea în pădure, în întunericul şi frigul nopţii, întindea mâna ca să-l atingă pe copil, care dormea lângă el. Nopţi mai întunecate decât întunericul, iar zilele, fiecare mai cenuşie decât cea de dinainte. Ca şi când se instala un glaucom îngheţat, făcând lumea să pălească. Mâna lui se ridica şi cobora încet, cu fiecare respiraţie preţioasă. Dădu la o parte prelata de plastic şi se ridică în capul oaselor, înfofolit în straiele şi păturile rău mirositoare, şi privi spre răsărit, doar-doar o zări o geană de lumină, dar în zadar.

În visul din care se trezise, hălăduia printr-o peşteră în care-l ducea de mână copilul. Lumina felinarului lor se zbenguia pe roca udă a pereţilor. Asemenea pelerinilor din fabulă, înghiţiţi şi pierduţi în măruntaiele unei fiare de granit. Canale adânci de piatră, în care picura şi cânta apa. Măsurând în tăcere minutele pământului şi ceasu rile, şi zilele lui, şi anii, întruna. Până ce-au ajuns într-o sală uriaşă de piatră, unde se afla un lac negru, străvechi. Iar pe malul îndepărtat, o creatură care-şi înălţa botul plin de apă din lacul cu mal pietros şi se holba în lumină cu ochi albi şi morţi, orbi, ca două ouă de păianjen. Şi-a aplecat căpăţâna până la apă, ca pentru a adulmeca ceea ce nu putea distinge. Ghemuit acolo, albinos, despuiat, translucid, cu oasele ca de alabastru, turnate în umbră pe rocile din spatele său. Măruntaiele sale, inima palpitândă. Creierul ce pulsa într-un clopot de sticlă mată. Şi-a clătinat capul într-o parte şi-n alta, apoi a scos un geamăt surd, s-a răsucit, a pornit-o cu pas clătinat şi, fără zgomot, a făcut un salt în întuneric.

(Cormac McCarthy, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Prima postare aici

Drumul (The Road) I

Fără titlu“Îşi aminti că s-a trezit odată, într-o asemenea noapte, şi a auzit clămpănitul crabilor în cratiţa în care lăsase nişte oase de antricot de la cină. Tăciunii sleiţi, de un roşu adânc, ai focului din lemne aduse de ape, abia pulsând în vântul dinspre mare. Zăcea sub miriade de stele. Orizontul negru al mării. S-a ridicat, a înaintat pe ţărm şi-a stat cu picioarele goale pe nisip şi s-a uitat cum se-apropie valul palid de-a lungul ţărmului şi se prăvale şi iar se-ntunecă. Când s-a întors la foc, s-a lăsat în genunchi lângă ea şi i-a mângâiat părul în timp ce dormea şi şi-a spus că, dac-ar fi fost Dumnezeu, ar fi făcut lumea exact aşa cum este, nicicum altfel.”

“Zilele se scurgeau una după alta, fără număr şi fără semne-n calendar. Pe şoseaua interstatală, în depărtare, şiruri lungi de maşini arse, mâncate de rugină. Jantele dezvelite ale roţilor zăceau într-un sediment gri, întărit, de cauciuc topit, în inele de sârmă înnegrite. Cadavrele incinerate, zbârcite până la dimensiunea unui copil, pe arcurile dezgolite ale scaunelor. Zece mii de visuri îngropate în inimile lor răsfierte. Mergeau mai departe. Călcând pe lumea moartă, asemenea şobolanilor pe-o roată. Nopţile cu liniştea lor mormântală, cu bezna încă şi mai adâncă. Atât de frig. Abia dacă-şi vorbeau. Tuşea tot timpul, băiatul îl privea cum scuipa sânge. Târându-se mai departe. Jegos, zdrenţăros, fără speranţă. Se oprea, se sprijinea de cărucior, băiatul continua să meargă, apoi se oprea şi se uita în urmă, iar el îşi ridica ochii plini de lacrimi şi-l vedea acolo, în drum, uitându-se la el peste umăr, dintr-un viitor inimaginabil, luminând în acea pustietate ca un tabernacol.”

(Cormack McCarthy, Drumul)