Posts Tagged: Gabriel Garcia Marquez

El Libertador

2015-05-16 Cimitirul Bellu_15_resize

“Atunci îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să asculte glasurile limpezi ale sclavilor din fabrică intonând rugăciunea de la orele şase, iar pe fereastră văzu diamantul lui Venus de pe cer care pierea pentru totdeauna, zăpezile eterne, tinerele plante agăţătoare ale căror clopoţei galbeni nu-i va mai vedea înflorind în sâmbăta următoare din casa închisă, cufundată în doliu, ultimele scântei ale vieţii care niciodată, în vecii vecilor, nu avea să se mai repete.“

(Gabriel Garcia Marquez, Generalul în labirintul său)

Cea mai frumoasă sinucidere | The most beautiful suicide

mire-mireasa

Ori de câte ori, ajunşi în pragul bătrâneţii, îşi aminteau de acest episod, nici lui, nici ei nu le venea să creadă că, de‑a lungul unei jumătăţi de veac de viaţă în comun, aceea fusese cea mai serioasă dispută a lor şi singura care trezise în a­mândoi dorinţa de a renunţa la tot, pentru a începe o altă viaţă. Chiar şi la bătrâ­neţe, când deveniseră mai îngăduitori şi mai paşnici, se fereau s‑o evoce, pentru că rănile abia cicatrizate începeau să sângereze de parcă ar fi fost din ajun.

El a fost primul bărbat pe care Fermina Daza l‑a auzit urinând. L‑a auzit în noaptea nunţii, în timp ce zăcea sleită de puteri din cauza răului de mare în ca­bina de pe vaporul care‑i ducea în Franţa, iar zgomotul jetului ca de cal i s‑a pă­rut atât de potent şi învestit cu atâta autoritate încât i‑a sporit spaima de rava­giile la care se aştepta. Pe măsură ce jetul scădea o dată cu trecerea anilor, amin­tirea aceea îi revenea frecvent în minte, pentru că nu s‑a putut împăca niciodată cu gândul că el murdărea marginea clo­setului ori de câte ori îl folosea. Doctorul Urbino încerca să‑i explice, cu argumente uşor de priceput pentru cineva care ar fi vrut cu adevărat să le priceapă, că accidentul acela se repeta zilnic nu din ne­gli­jenţă, ci dintr‑un motiv organic: jetul lui de om tânăr era atât de precis şi di­rect, încât la şcoală câştigase concursuri de tras la ţintă umplând sticle, dar de când se şubrezise, nu numai că i se împuţinase, dar ajunsese oblic, se ramifica, pentru ca în cele din urmă să devină o adevărată fântână arteziană, im­posibil de stăpânit, deşi el unul făcea nenumărate eforturi de a‑l îndrepta. Iar în încheiere spunea: „Closetul a fost inventat, mai mult ca sigur, de cineva care habar n‑avea cum sunt alcătuiţi bărbaţii.”

(Gabriel Garcia Marquez, Dragoste în vremea holerei)

Prin tăcerea mea spun foarte multe | My silence speaks volumes

istanbul ferryboat woman

Golden Horn, Bosphorus, Istanbul, november 2014

Aureliano concepu formula prin care aveau să se apere luni de zile împotriva pierderii memoriei. O descoperise din întâmplare. Expert în insomnie, deoarece el fusese printre primii atinşi de ea, deprinse la perfecţie meşteşugul aurăriei. Într-o zi, căutând mica nicovală care-i servea la laminatul metalelor, nu-şi mai aminti cum se numeşte. Tatăl său îi spuse: “Este o nicovală”.

Aureliano îi scrise numele pe o bucată de hârtie pe care o lipi la baza nicovalei: nicovală… În felul acesta era sigur că în viitor nu-l va mai uita. Nu-i trecu prin cap că acesta era un prim simptom al amneziei, deoarece obiectul în cauză avea un nume uşor de uitat. Cu toate acestea, după câteva zile observă că-i venea greu să-şi reamintească aproape toate obiectele din laborator. Şi atunci însemnă pe fiecare dintre acestea numele respective, în aşa fel încât era suficient să le citească pentru a le putea identifica. Atunci când tatăl său îi împărtăşi neliniştea că uitase chiar şi evenimentele cele mai însemnate din copilăria sa, Aureliano îi explică metoda lui, iar José Arcadio Buendía o puse în practică în toată casa şi, mai târziu, o impuse satului întreg. Cu o pensulă muiată în cerneală însemnă toate lucrurile pe numele lor: masă, scaun, ceasornic, uşă, zid, pat, castron. Se duse în ogradă şi însemnă atât animalele cât şi plantele: vacă, ţap, porc, găină, manide, malanga, bananier. Încetul cu încetul, studiind resursele nesfârşite ale uitării, îşi dădu seama că va putea veni ziua când vor recunoaşte fiecare lucru graţie inscripţiei sale, însă nu-şi vor mai reaminti la ce servesc. Se făcu atunci mai explicit. Inscripţia pe care o atârnase de greabănul vacii era un model pentru felul în care oamenii din Macondo înţelegeau să lupte împotriva uitării: Iată vaca, trebuie mulsă în fiecare dimineaţă pentru ca să dea lapte, acesta trebuie fiert şi amestecat cu cafea pentru a se obţine cafea cu lapte. Au continuat să trăiască astfel într-o lume fugară, deocamdată ţintuită în cuvinte, dar care nu va întârzia să le scape fără întoarcere de îndată ce vor uita însuşi înţelesul scrierii.

Josephine

josephine

Manuela îi citi preţ de două ore. Fusese, până nu de mult, tânără; până când trupul ei începu să dea semne de îmbătrânire. Fuma pipă ca marinarii, se parfuma cu colo­nie de verbenă, cum obişnuiau militarii, se îmbrăca în haine bărbăteşti şi se vântura printre soldaţi, dar glasul ei stins era şi acum plăcut în semiîntunericul clipelor de inti­mitate. Citea la lumina puţină a sfeşnicului, aşezată într-un fotoliu pe care se mai păstra blazonul ultimului vicerege, iar el o asculta întins pe pat cu faţa în sus, îmbrăcat în hainele civile de casă şi învelit cu poncho-ul din lână de vigonie. Doar după ritmul respiraţiei îţi dădeai seama că nu doarme. Cartea se intitula Ştiri şi zvonuri care au circu­lat prin Lima în anul de graţie 1826, de peruanul Noé Calzadillas, şi ea i-o citea pe un ton teatral, foarte potrivit cu stilul autorului.

Timp de o oră nu se auzi nimic altceva decât vocea ei în casa toropită de somn. Dar după ultimul rond se porni fără veste un uriaş hohot de râs colectiv, care stârni câinii din încăpere. El deschise ochii mai mult curios decât tulburat, iar ea închise cartea pe care-o ţinea în poală, punând semn cu degetul mare la pagina unde rămăsese.

— Sunt prietenii domniei voastre, îi spuse.

— N-am prieteni, răspunse el. Şi dacă mi-or mai fi rămas câţiva, n-o să-i mai am multă vreme.

(Gabriel Garcia Marquez, Generalul în labirintul său)

Lecția de idiosincrazie III | Idiosyncrasy lesson III

lectia-de-idiosincrazieIII

În toţi anii, în luna martie, o mică şatră de ţigani zdrenţăroşi îşi întindeau cortul în apropierea satului şi în larma fluierelor şi tamburinelor făcea cunoscute noile invenţii. Începură prin a aduce magnetul. Un ţi­gan voinic, cu barbă stufoasă şi cu mâini de vrăbioi, care răspundea la numele Melchiade, făcuse în public o demonstraţie grandioasă despre ceea ce numea a opta minune a înţelepţilor alchimişti din Macedonia. Tre­cea din casă în casă, trăgând după sine doi drugi de metal şi toată lumea fu cuprinsă de groază văzând cum căldările, sobele, cleştele şi spirtierele cădeau singure de pe locurile unde se aflau, cum crapă lemnăriile din cauza cuielor şi şuruburilor care încercau cu disperare să se smulgă din ele, ba chiar obiectele pierdute de multă vreme apăreau acolo unde fuseseră căutate mai mult şi se târau într-o debandadă turbulentă după dru­gii de fier magici ai lui Melchiade.

“Lucrurile au şi ele viaţă, proclama ţiganul cu un accent gutural;totul este să le trezeşti sufletul”. José Arcadio Buendía, a cărui imaginaţie îndrăzneaţă întrecea întotdeauna în­suşi geniul Naturii, ba chiar şi miracolele şi magia, socotise că s-ar putea servi de această invenţie gratuită pentru extrage­rea aurului din măruntaiele pământului. Melchiade, care era un om onest, îl prevenise:”Nu-i bun pentru aşa ceva!” Însă José Arcadio Buendía nu credea, în vremea aceea, în onestitatea ţiganilor şi-şi dădu catârul şi o turmă de capre în schimbul celor doi drugi magnetici. Ursula Iguarán, femeia sa, care conta pe aceste animale pentru a-şi spori avutul în declin, nu izbuti să-l abată de la gândul său. “Foarte curând vom avea atâta aur încât să pardosim cu el toată casa”, îi răspunse bărbatul.

Timp de câteva luni se încăpăţână să dovedească temeinicia previziunilor sale. Scormoni ţinutul pas cu pas, fără să uite nici de fundul râului, târând cei doi drugi de fier şi rostind cu voce tare for­mulele folosite de Melchiade. Singurul obiect pe care reuşi să-l dezgroape fu o armură din secolul al XV-lea, ale cărei părţi erau sudate toate într-o carapace rugi­nită şi care suna ca o enormă tigvă spartă, plină cu pietricele. Atunci când José Arcadio Buendía şi cei pa­tru oameni din expediţia sa izbutiră să deschege ar­mura, descoperiră în interiorul ei un schelet calcifiat care purta la gât un medalion de aramă, cu o şuviţă din părul unei femei.

(Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate)

Lecția de idiosincrazie II | Idiosyncrasy lesson II

lectia-de-idiosincrazieII

În casă plutea iubirea. Aureliano o exprimă în poeme fără început şi fără sfârşit. Le scria pe pergamente aspre pe care i le dăruia Melchiade, pe pereţii băii, pe pielea braţelor sale, şi pretutindeni apărea, transfigurată, Remedios; Remedios în atmosfera somnoroasă a celor două ceasuri de după amiază, Remedios în respiraţia blândă a trandafirilor, Remedios în clepsidra ascunsă a carilor, Remedios în aburii pâinii dimineaţa, Remedios pre¬tutindeni şi Remedios mereu. Rebeca aştepta dragostea către ceasurile patru după amiază, brodind la fereastră. Ea ştia că poşta nu venea decât la cincisprezece zile o dată, totuşi nu înceta s-o aştepte, convinsă că într-o zi sau alta va veni din greşeală.

Se întâmplă tocmai contrariul: o dată, catârii poştei nu veniră în ziua prevăzută. Înnebunită de disperare, Rebeca se sculă în miez de noapte şi se duse în grădină să mănânce bulgări de pământ cu lăcomie să moară nu alta, plângând de durere, mestecând carnea fragedă a râmelor şi zdrobindu-şi dinţii de cochiliile melcilor. Vărsă până în zori. Se scufundă într-o stare de nesimţire febrilă, îşi pierdu cunoştinţa şi-şi descărcă inima într-un delir lipsit de pudoare. Scandalizată, Ursula forţă încuietoarea cufărului şi găsi pe fundul lui, înnodate cu panglicuţe de culoare roz, cele şaisprezece scrisori parfumate, uscătura frunzelor şi petalelor conservate în cărţi vechi şi fluturi împăiaţi care la prima atingere se prefăceau în pulbere.

(Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate)

Duminica Tomii | Sunday of St. Thomas

Duminica Tomii | Sunday of St. Thomas Colonelul Aureliano Buendia a organizat treizeci şi două de răscoale armate şi a fost tot de atâtea ori învins. De la şaptesprezece femei diferite a avut şaptesprezece băieţi care fură exterminaţi, unul după altul, într-o singură noapte, atunci când cel mai mare nu împlinise încă treizeci şi cinci de ani. Scăpă din paisprezece atentate, din şaizeci şi trei de ambuscade şi din faţa unui pluton de execuţie.

Supravieţui unei doze de stricnină turnată în cafea şi care ar fi fost prea de ajuns ca să ucidă un cal. Refuză Ordinul Meritului pe care i-l decernase preşedintele Republicii. A fost pro-movat la rangul de comandant general al forţelor revoluţionare, autoritatea lui extinzându-se în toată ţara, de la o frontieră la cealaltă, şi devenise omul cel mai temut de guvern, dar niciodată n-a îngăduit să fie fo¬tografiat. Respinse oferta unei pensii viagere care i se propuse după război şi trăi până la bătrâneţe din vânzarea peştişorilor de aur pe care-i producea în atelierul său din Macondo.”

Cu toate că lupta mereu în fruntea trupelor sale, singura rană pe care o primi vreodată şi-a făcut-o el însuşi după capitularea de la Nierlandia care puse capăt unui război civil de douăzeci de ani. Îşi trase un glonte de pistol în piept, iar proiectilul îi ieşi prin umăr fără să fi atins vreun centru vital. Tot ceea ce a rămas din această succesiune de evenimente a fost o stradă cu numele lui în Macondo.

A short history of nearly everything

Malta-2011_196_resize— Fie-ţi milă şi taci, o rugă el.

Fernanda, dimpotrivă, ridică tonul. “N-am nici un motiv să tac, îi zise ea. Cine nu vrea să mă asculte, n-are decât să plece.”

Aureliano Segundo îşi pierdu a¬tunci stăpânirea de sine. Se ridică fără grabă, ca şi cum nu se gândea la altceva decât să-şi dezmorţească mădu¬larele, apoi, cu o furie perfect controlată şi metodică, apucă unul după altul ghivecele cu begonii, ciuberele cu ferigi, oalele cu origan, şi le zdrobi pe rând de pământ în mii de cioburi.

Fernanda se înfricoşă, deoarece până atunci nu-şi dăduse seama prea clar de teribila forţă interioară a pomelnicului ei, însă era prea târziu ca să mai dea înapoi. Târât de acest torent eliberator imposibil de stăvilit, Aureliano Segundo sparse geamul vitrinei şi una câte una, fără să se grăbească, scoase piesele serviciului şi le dădu de pământ, prefăcându-le în pulbere. Sistematic, cu cel mai mare calm, cu aceeaşi nepăsare de care dăduse dovadă când a tapetat toată casa cu bancnote, se apucă apoi să spargă de pereţi cristalele de Boemia, vasele decorate de mână, tablourile cu domnişoarele din gondolele încărcate cu trandafiri, oglinzile cu cadre aurite şi tot ce se putea sparge, de la camera de primire până la hambar, şi termină cu urciorul cel mare din bucătărie care se sparse în curte cu un zgomot profund de explozie.

Apoi se spălă pe mâini, îşi azvârli pe umeri bucata de pânză cerată şi, înainte de a bate miezul nopţii, se întoarse cu câteva ciozvârte uscate de carne sărată, cu câţiva saci de orez şi de porumb plini cu gărgăriţe şi cu câţiva ciorchini de banane toate zbârcite. De atunci nu mai lipsiră niciodată alimentele.

Gabriel Garcia Marquez, „Un veac de singurătate”

Portret de țigan simpatic II

portret-tiganCând Ursula îi descoperi absenţa, îl căută pretutindeni prin sat. Pe locul de unde ţiganii îşi strânseseră tabăra nu mai rămăsese decât o dâră de gunoi amestecată cu cenuşa încă fumegândă a vetrelor stinse. Cineva care um­bla pe acolo, scormonind în căutarea unor mărgele, îi mărturisi Ursulei că-l văzuse pe fiul ei în noaptea trecu­tă, în mulţimea de la spectacol, împingând o caretă cu cuşca omului-viperă.

— S-a făcut ţigan! strigă ea către soţul ei, care nu dăduse nici cel mai mic semn de emoţie în faţa acestei dispariţii.

— Să dea Dumnezeu să fie aşa! zise José Arcadio Buendía, pisând în piuliţa sa materia pisată de o mie de ori şi reîncălzită şi pisată din nou. În felul acesta va în­văţa să devină om.

(Gabriel Garcia Marquez, Un veac de singurătate)

Cronica unei morţi anunţate

Cronica unei morti anuntate“În ziua în care avea să fie omorît, Santiago Nasar se sculă în zori la cinci şi jumătate, pentru a aştepta vaporul cu care sosea episcopul. Visase că străbătea o pădure de ficuşi uriaşi unde se cernea o burniţă fină şi, preţ de o clipă, a fost fericit în vis, dar deşteptîndu-se se simţi stropit de găinaţ din cap pînă în picioare. ‘Întotdeauna visa copaci’, îmi spuse Placida Linero, maică-sa, evocînd, douăzecişişapte de ani mai tîrziu, amănuntele acelei zile nefericite de luni. ‘Cu o săptămînă înainte visase că era singur într-un avion de staniol care zbura fără să se izbească printre migdali’, îmi spuse. Avea o faimă temeinic cîştigată de tălmăcitoare fără greş a viselor altora, dacă îi erau povestite pe inima goală, însă nu desluşise nici un semn râu în cele două vise ale fiului ei, şi nici în celelalte, tot cu copaci, pe care el i le povestise în dimineţile de dinaintea morţii.

Nici Santiago Nasar nu luă visul ca pe o prevestire. Dormise puţin şi prost, fără să-şi mai scoată hainele, şi se trezi cu durere de cap şi cu un gust de cocleală în cerul gurii, pe care le-a pus fireşte pe seama chefului de la nunta ce se prelungise pînă după miezul nopţii. Nenumăratele persoane întîlnite pe drum de cînd plecase de acasă la şase şi cinci şi pînă ce fusese înjunghiat ca un porc, un ceas mai tîrziu, şi-l aduceau aminte puţin adormit dar bine dispus, spunîndu-le tuturor, ca din întîmplare, că era o zi minunată.” […]

“Se pregăteau să-şi ia micul dejun cînd îl văzură intrînd pe Santiago Nasar, plin de sînge, ducîndu-şi în mîini măruntaiele ca pe un ciorchine. Argenida Lanao, fata cea mai mare, povesti că Santiago Nasar mergea mîndru ca totdeauna, măsurîndu-şi bine paşii, şi chipul său sarazin cu cîrlionţii răsculaţi era mai frumos ca niciodată. Trecînd prin dreptul mesei le zîmbi, şi continuă să meargă prin dormitoare pînă la ieşirea din spatele casei. ‘Am rămas încremeniţi de groază’, îmi spuse Argenida Lanao.

Mătuşa mea, Wenefrida Mârquez, curăţa un hering în curtea casei sale, dincolo de fluviu, şi-l văzu coborînd scările cheiului vechi, câutîndu-şi cu pas hotărît drumul către casă.

– Santiago, băiatule, îi strigă, ce-i cu tine?

Santiago Nasar o recunoscu.

– M-au omorît, mătuşă Wene, spuse.

Se poticni de ultima treaptă, dar se îndreptă imediat. ‘A avut chiar grijă să-şi scuture ţărîna de pe măruntaie’, îmi spuse mătuşa Wene. Apoi intră în casa lui pe poarta din spate, care era deschisă de la ora şase, şi se prăbuşi cu faţa în jos în bucătărie.”

(Gabriel Garcia Marquez, Cronica unei morţi anunţate)