Posts in Category: texte

It will be morning in America again

IMG_1179_resize

Midnight has passed. A new day has come. And everything is about to change.

This wasn’t an election. It was a revolution.

It’s midnight in America. The day before fifty million Americans got up and stood in front of the great iron wheel that had been grinding them down. They stood there even though the media told them it was useless. They took their stand even while all the chattering classes laughed and taunted them.

They were fathers who couldn’t feed their families anymore. They were mothers who couldn’t afford health care. They were workers whose jobs had been sold off to foreign countries. They were sons who didn’t see a future for themselves. They were daughters afraid of being murdered by the “unaccompanied minors” flooding into their towns. They took a deep breath and they stood.

They held up their hands and the great iron wheel stopped.

The Great Blue Wall crumbled. The impossible states fell one by one. Ohio. Wisconsin. Pennsylvania. Iowa. The white working class that had been overlooked and trampled on for so long got to its feet. It rose up against its oppressors and the rest of the nation, from coast to coast, rose up with it.

They fought back against their jobs being shipped overseas while their towns filled with migrants that got everything while they got nothing. They fought back against a system in which they could go to jail for a trifle while the elites could violate the law and still stroll through a presidential election. They fought back against being told that they had to watch what they say. They fought back against being held in contempt because they wanted to work for a living and take care of their families.

They fought and they won.

This wasn’t a vote. It was an uprising. Like the ordinary men chipping away at the Berlin Wall, they tore down an unnatural thing that had towered over them. And as they watched it fall, they marveled at how weak and fragile it had always been. And how much stronger they were than they had ever known.

Who were these people? They were leftovers and flyover country. They didn’t have bachelor degrees and had never set foot in a Starbucks. They were the white working class. They didn’t talk right or think right. They had the wrong ideas, the wrong clothes and the ridiculous idea that they still mattered.

They were wrong about everything. Illegal immigration? Everyone knew it was here to stay. Black Lives Matter? The new civil rights movement. Manufacturing? As dead as the dodo. Banning Muslims? What kind of bigot even thinks that way? Love wins. Marriage loses. The future belongs to the urban metrosexual and his dot com, not the guy who used to have a good job before it went to China or Mexico.

They couldn’t change anything. A thousand politicians and pundits had talked of getting them to adapt to the inevitable future. Instead they got in their pickup trucks and drove out to vote.

And they changed everything.

Barack Hussein Obama boasted that he had changed America. A billion regulations, a million immigrants, a hundred thousand lies and it was no longer your America. It was his.

He was JFK and FDR rolled into one. He told us that his version of history was right and inevitable.

And they voted and left him in the dust. They walked past him and they didn’t listen. He had come to campaign to where they still cling to their guns and their bibles. He came to plead for his legacy.

And America said, “No.”

Fifty millions Americans repudiated him. They repudiated the Obamas and the Clintons. They ignored the celebrities. They paid no attention to the media. They voted because they believed in the impossible. And their dedication made the impossible happen.

Americans were told that walls couldn’t be built and factories couldn’t be opened. That treaties couldn’t be unsigned and wars couldn’t be won. It was impossible to ban Muslim terrorists from coming to America or to deport the illegal aliens turning towns and cities into gangland territories.

It was all impossible. And fifty million Americans did the impossible. They turned the world upside down.

It’s midnight in America. CNN is weeping. MSNBC is wailing. ABC calls it a tantrum. NBC damns it. It wasn’t supposed to happen. The same machine that crushed the American people for two straight terms, the mass of government, corporations and non-profits that ran the country, was set to win.

Instead the people stood in front of the machine. They blocked it with their bodies. They went to vote even though the polls told them it was useless. They mailed in their absentee ballots even while Hillary Clinton was planning her fireworks victory celebration. They looked at the empty factories and barren farms. They drove through the early cold. They waited in line. They came home to their children to tell them that they had done their best for their future. They bet on America. And they won.

They won improbably. And they won amazingly.

They were tired of ObamaCare. They were tired of unemployment. They were tired of being lied to. They were tired of watching their sons come back in coffins to protect some Muslim country. They were tired of being called racists and homophobes. They were tired of seeing their America disappear.

And they stood up and fought back. This was their last hope. Their last chance to be heard.

Watch this video. See ten ways John Oliver destroyed Donald Trump. Here’s three ways Samantha Bee broke the internet by taunting Trump supporters. These three minutes of Stephen Colbert talking about how stupid Trump is owns the internet. Watch Madonna curse out Trump supporters. Watch Katy Perry. Watch Miley Cyrus. Watch Robert Downey Jr. Watch Beyonce campaign with Hillary. Watch. Click.

Watch fifty million Americans take back their country.

The media had the election wrong all along. This wasn’t about personalities. It was about the impersonal. It was about fifty million people whose names no one except a server will ever know fighting back. It was about the homeless woman guarding Trump’s star. It was about the lost Democrats searching for someone to represent them in Ohio and Pennsylvania. It was about the union men who nodded along when the organizers told them how to vote, but who refused to sell out their futures.

No one will ever interview all those men and women. We will never see all their faces. But they are us and we are them. They came to the aid of a nation in peril. They did what real Americans have always done. They did the impossible.

America is a nation of impossibilities. We exist because our forefathers did not take no for an answer. Not from kings or tyrants. Not from the elites who told them that it couldn’t be done.

The day when we stop being able to pull off the impossible is the day that America will cease to exist.

Today is not that day. Today fifty million Americans did the impossible.

Midnight has passed. A new day has come. And everything is about to change.

INDIA CALLING! e-BOOK FOTO despre călătoria în India și Andaman, ianuarie-februarie 2015

India2015_Page_001Această carte, concepută să rememoreze ceva din povestea unei aventuri aproape inițiatice într-o lume fascinantă, reprezintă și o oglindă în care ne putem reflecta fiecare în parte. Nu doar noi, cei 15 care am fost acolo, ci și voi, prieteni cititori, fotografi sau ne-fotografi.

India este scurt-circuitul prejudecăților, spune unul dintre colegii expediționari în textul său. Nici c-aș putea găsi o expresie mai potrivită dar, paradoxal, n-am cum să o dovedesc, nici măcar prin fotografii. Trebuie să mergi în India, trebuie să o percepi cu toate simțurile. Să o vezi, să o miroși, să o guști și, vorba lui Arghezi, apoi să urli „Este”.

Și acum, dacă-mi veți ierta parafraza teologic inacceptabilă de mai sus, vă invit să citiți. Atenție însă, nu în timpul serviciului, când șeful nervos și constipat urlă din camera cealaltă că nu s-a făcut planul la vânzări. Lăsați-o pentru acasă, seara, sau și mai bine pentru sâmbătă ori duminică. Și, dacă vreți, puteți să și visați. India este acolo, pentru voi. Vă așteaptă.

Descărcare pdf de aici

Descărcare iBook de aici

PS – Lămurire: tema imaginilor mele sunt șoferii de tuk-tuk, ricșa indiană cu motor, și au fost realizate toate în insula Havelock, Andamanul de Sud.

Moarte la Veneția | Mort à Venise

Moartea la Venetia Mort a Venise

San Marc sinistru miezul nopţii bate. Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, Rosteşte lin în clipe cadenţate: “Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!”

Veneţia este un oraş pe unde trec zeci de mii, sute de mii de vizitatori în fiecare an. Au fost tipărite de-a lungul secolelor mii de cărţi care descriu istoria, geografia, gastronomia, folclorul, tradiţiile etc., etc. acestui loc. Cum mai poţi să-ţi închipui că o astfel de localitate îţi rezervă surprize şi că poţi întâlni şi astăzi fenomene inexplicabile sau fiinţe stranii? E drept că dacă te depărtezi cu numai câţiva zeci de metri de traseele practicate de miile de turişti, întâlneşti un alt oraş, o altă lume, ba chiar şi alte preţuri, ca şi cum n-ai trăi în acelaşi loc. Numai că, pentru asta, trebuie în primul rând să vorbeşti italiana. Şi încă! Nu rareori te trezeşti în mijlocul unui grup de veneţieni care sărbătoresc cine ştie ce eveniment local şi care, încântaţi de cele câteva minute în care ai vorbit cu ei vrute şi nevrute, te-au invitat în cârciuma din colţ în care au rendez-vous cu amicii pentru această ocazie.

Şi deodată, îţi dai seama că au uitat că nu eşti chiar de-al lor şi au început să vorbească în dialect veneţian, să povestească tot felul de bancuri, de istorii adevărate sau inventate, din care tu nu înţelegi decât cel mult jumătate. Însă, ce contează! Te simţi integrat în viaţa lor şi îţi spui că trebuie să spui şi tu o poveste, altfel îşi vor imagina că-i snobezi. Atunci, îţi cântăreşti şi îţi alegi cuvintele, ca să fii sigur că n-ai greşit nimic şi… te lansezi! Spre marea ta uimire, ei râd cu poftă, dar nu acolo unde te aşteptai! Pentru că în cursul povestirii ai făcut, fără să ştii, un joc de cuvinte, ai pus un accent care schimbă sensul frazei, ai utilizat o expresie care la ei înseamnă altceva. Ce importanţă are? Toată lumea râde şi ţi-ai creat o reputaţie de “povestitor de mare clasă”!

Amăgire

AmagiriVacanţa de Crăciun se anunţa tristă pentru mine, ca pentru străini. Priveam cărţile în care trebuia să uit singurătatea, sau farmecul acestor sărbători de distracţii şi banchete.

Va fi aceeaşi odaie ce se încălzeşte cu greu, unde vor trece şi aceste zile, la fel sau mai trist ca celelalte.

Ceva, însă, îmi spune că poate va fi altfel, şi deşi nu dădusem nici o atenţie unei scrisori primită cu câteva zile în urmă, în noaptea aceasta o reluai pentru a o citi din nou.

„Iubit poet, cu multă greutate aflându-vă adresa, vă scriu ca un necunoscut admirator, care vă roagă să petreceţi anul nou la dânsul, în satul C… prin gara M… unde vă aşteaptă o trăsură. De veţi veni sau nu, rămâne cum veţi crede; eu însă, vă aştept. Radu.”

A mă deplasa pentru un admirator necunoscut… Din nou stăteam cu ochii în gol, gândindu-mă să-i răspund, sau să aştept zilele să treacă, pentru a mă decide! Şi modestia rece a odăii mele, că tot mai bine ar fi să mă duc, oricum ar fi. Zilele treceau şi zgomotul particular al sărbătorilor mă întristă şi mai mult. Un dor de variaţie mă lua mereu şi invitaţia îşi făcea loc ca o preocupare definită.

Am plecat în ajun, într-un vagon plin de lume. Mă duceam la întâmplare, şi chiar cu o adâncă tristeţe. În dosul gării pustii; găsii trăsura şi ţăranul singur, pe capră, care îmi spuse râzând, că pe noapte vom intra în sat.

Câmpii îngheţate şi crânguri goale rămâneau în urmă, şi apărea… iar tristeţea din tren mă urmărea mai înainte, fără să mă întreb: de ce am venit pe aici? Stelele apărură, şi o fază de lună arată pustiul îngheţat şi fantastic.

Frigul se lăsa aspru… Prin satele pustii se auzeau ecouri de colindători puţini, iar căsuţele acoperite cu trestie dădeau fiori…

Departe, într-un câmp pustiu, trăsura intră pe o alee lungă de copaci goi, şi vizitiul îmi spuse că am ajuns. Ascunsă între copaci, în cîmpul îngheţat, casa păru izolată cu totul de sat. O zidire veche cu două etaje, în care primul era stins şi nelocuit.

O singură lumină se zărea la odaia de sus, cu un balcon vechi şi întristat…

Nici o mişcare de primire. Peste tot tăcere. Amorţit de frig, şi rămas singur în sufragerie, singura odaie luminată pe care o văzusem de afară, priveam de lângă sobă serviciul de masă pentru o singură persoană, şi sticlele cu băutură… Aşteptam… Părea că sunt într-o locuinţă din care cei de acasă plecaseră pentru a scăpa de singurătatea unei clădiri atât de vechi, cu gratii şi ziduri groase.

O căldură plăcută, totuşi, şi aerul antic al acestei clădiri mă familiariză întrucâtva şi aşteptam.

O scrisoare deschisă pe masă mă atrase de la sosirea mea… Apropiindu-mă o citii:

„Fii bine venit. Bea pentru un an mai bun. Sunt eu care te-am invitat”. Magda.

Îmi trăsei scaunul, şi stam trist, privind serviciul singuratic şi buteliile, într-o tăcere care îneca orice surprindere de relaţiuni omeneşti, şi care spunea: adu-ţi aminte că eşti departe şi nu mai cerceta nimic…

Stam însă în sufragerie, în ţăcănitul monoton al unui ceas vechi, uitat pe un dulap, bând vinurile alese, în sănătatea acestei necunoscute, care aranjase această amăgire, pe care în amorţirea alcoolului o găseam duioasă, iar zidurile foarte vechi şi groase spuneau: „rămâi la noi”.

Privirile rătăceau în fumul ţigării, presupunând mulţimea odăilor şi din acest etaj, care dormeau, închise, goale, sau mobilate, în noaptea lor.

Era târziu. Mă plimbam încet şi privirile mele se opreau la ferestrele cu gratii înfipte în zidurile groase, zărind o lună fugară pe un senin cu câmp îngheţat.

Pentru a uita şi opri spaima ce se lăsa, îmi luai ultima sticlă rămasă, stinsei lampa de aici, şi trecui prin sala largă luminată slab de lună, către odaia de culcare, unde lampa aprinsă mă aştepta.

Căldura, covorul moale şi grosimea zidurilor zugrăvite de mult, şi aceleaşi gratii la ferestrele stinse de un desiş de copaci lungi şi goi mă izola liniştit pentru a mă crede într-o locuinţă visată în care aş fi voit să rămân uitat. Mobila veche cu un parfum de poveşti arăta odaia unei femei, care părea că pluteşte pe lângă mine, şoptitor, pentru a mă face să zâmbesc.

Lângă pat pe o măsuţă, câteva cărţi, un caiet gros, o cutie de fondante şi ţigări fine, stăteau ca nişte tovarăşe ale insomniei, aici în această clădire veche, înconjurată de copaci vâjâitori sub palida lună.

Pentru a nu plânge în această vrajă, pe care o suportam dureros, băui ultima sticlă ce o adusesem, luând şi din fondantele deschise. M-am culcat târziu; stând între perne, luai caietul pentru a citi impresiuni, scrise de aceeaşi mână ce-mi scrisese scrisorile ce le primisem, gândindu-mă trist la această fantezie, – de a veni pentru anul nou într-o locuinţă atât de veche şi aproape pustie, ascultând şoapte duioase pentru a nu mă simţi amăgit.

Caietul se deschise la o foaie îndoită, unde câteva rânduri veneau ca o explicaţie:

„Nu mi-a plăcut să amăgesc pe nimeni, găsind acest lucru neserios, şi mai totdeauna cu urmări triste. Aş dori ca această nebunie a mea să-ţi rămână indiferentă. Mi s-a părut viaţa în ultimul timp, atât de sever serioasă, încât doream o amintire în aceste ziduri vechi, pe care, după plecarea dumitale, voi simţi-o fără a şti nimeni, – până atunci, când felul meu de a fi îmi va dicta să vă cunosc personal, sau nu. Te rog iartă această amăgire.

Sărbătorile le voi petrece cu familia în oraşul din care ai plecat, şi ne vom întoarce aici pe la mijlocul lunii.

Încă o dată, te rog să ierţi singurătatea şi neexplicarea în care îmi place să mă afund, visând la atâtea la câte au fost..

Scrie-mi ceva în acest caiet… M”.

În vagul unor tăceri adormii în vâjâitul stufişului de copaci, ce înconjura ca un crâng această casă depărtată.

M-am trezit târziu. Un soare clar lumina odaia parfumată şi caldă, iar zarea se întindea la ferestrele vechi cu întinderi de câmpii îngheţate şi zboruri de păsări iernatice.

Spălându-mă, mă trezii, şi mă simţeam întrucâtva mai lămurit de situaţia mea; mă gândeam că a doua zi trebuia să plec, ducând cu mine o nouă melancolie, pentru nu ştiu câtă vreme. Vroiam să văd această casă din depărtare, din parcul ei sălbatic, înainte de a pleca şi coborâi uşor scara lată şi veche, pe unde venisem.

Trăgând un drug de la uşa uscată, din sala de piatră ieşii pe nişte trepte vechi şi înverzite, privind aleea nesfârşită şi goală, ce mă umplu de o melancolie amară, fără a putea să înaintez. Reintrai în vechea clădire, cu ecoul ei de pustiu care, totuşi, părea mai puţin întristătoare, cu violetul fumuriu din fundul parcului sălbatic.

Rătăceam neauzit printre sălile tăcute…

Pustiul acesta explica sufletul necunoscutei mele, care se decisese de a mă avea aici, desigur, după multe zile şi nopţi de singurătate gândită…

Masa şi vinurile alese urmară cu o varietate deosebită. O cameră pe care o zării întredeschisă, licărea de butelii… Nopţi de visare, în care uitam oraşul, spre care trebuia să plec pentru totdeauna. În ultima noapte recitii rândurile ei din caiet şi voiam să-i scriu, după cum mă ruga, terminând scrisoarea.

Beam vinul cu fondanta pe care o luasem, şi aprinsei o ţigară fină din cele lăsate de ea. Putui să scriu câteva rânduri cu o mână tremurătoare:

„Buteliile de vin, consumate de mine, iubită necunoscută, vor spune că ai amăgit un beţiv. Poate că vei uita că am petrecut un an nou într-o clădire veche şi fantastică, care m-a putut găzdui atât de puţin pentru a mă reda mai învins în zgomotul oraşului, ce va pătrunde în odăiţa închiriată ce se încălzeşte atât de greu… Un plâns supărător vei auzi în această cameră după plecarea mea, şi nu cred că voiai o astfel de amintire… după cum şi eu voi duce cu mine un duios ecou, care nu ştiu de este ecoul glasului tău. Un cuvânt fantastic… adio. Va plânge acest cuvânt în parcul sălbatic, la ferestrele vechi, cu gratiile lor de fier, după cum mi-a plâns şi mie în ultima noapte de amăgire, în aceste ziduri groase, pe care părăsindu-le nu ştiu cum le voi privi, ca să nu plâng. B.”

Sunt mulţi ani, şi palate vechi, şi case vechi stau uitate în depărtări de sate… şi câte alte ziduri din zilele noastre, nu vor deveni odată atât de fantastice…

(George Bacovia, Din ciclul „Bucăţi de noapte”)

Cum am renunţat să mai citesc reviste foto româneşti

Fără titluIeri, citind editorialul din cel mai recent număr al „Foto-Video Digital” am avut o revelaţie, în urma căreia am decis să renunţ si la această revistă, singura publicaţie românească de specialitate pe care o mai citeam constant.

În editorial se face, printre altele, critica celor care adaptează şi importă masiv englezisme „de specialitate” de parcă limba română n-ar mai avea cuvinte destule ca să poţi formula un enunţ despre fotografie.

Asta în condiţiile în care articolele din FVD au, de când le ştiu eu, cele mai plictisitoare, repetitive şi şablonarde texte pe care le-am citit vreodată într-o revistă cu pretenţii. Ai senzaţia că redactorilor li s-a stricat placa – şi nu mă refer la clişeele cele pe care ţi le impune o expresie tehnică, ci la folosirea „la plezneală” a construcţiilor frazale care fac linia textului. Ca să nu mai zic că o corectură suplimentară n-ar strica, pentru evitarea unor greşeli jenante (rare, e drept, dar tot inadmisibile) precum virgulă înainte/după „şi” sau dezacorduri.

Aşa, din una în alta, mi-am dat seama că FVD nu-mi aduce, de fapt, nimic nou. Jumătate e reclamă (ceea ce e de înţeles, ştiu cât de mari sunt problemele cu presa tipărită de azi) iar jumătate, fotografii cam insipide şi articole bunicele, dar cu informaţii pe care le găsesc oricând pe internet.

De ce mai dau, deci, banii pe ea? Uite, de azi nu-i mai dau.

Ceea ce-mi aminteşte de un „of” mai vechi. La „Photomagazine”, cealaltă revistă foto românească oarecum consacrată, am renunţat de mult. Cu părere de rău, pentru că ţinuta şi conţinutul sunt evident superioare FVD.

Chiar îmi plăcea. Atunci când reuşeam să trec de prima pagină – acolo unde te întâmpină mutra constipată a lui Harris Wallmen, redactorul şef, şi ale sale texte insuportabile la rubrica „Editorial”.

Trec peste faptul că editorialul nu înseamnă să scrii pe pagina de gardă ce-ţi trece ţie prin cap – necum să refulezi – ci e o specie jurnalistică delicată, pe cale de dispariţie, care presupune un articol de obicei nesemnat şi care reflectă opinia publicaţiei asupra unei chestiuni de actualitate.

HW îmi punea nervii pe moaţe cu articole stângiste despre „drepturile animalelor”, colonialismul „rasei albe, singura care distruge tot”, apoi cu „rasa umană care distruge planeta” (păi parcă doar albii erau distructivi, şefule!), „încălzirea globală” (altă escrocherie), propagandă homosexuală etc. Şi totul într-o notă duşmănoasă, total lipsită de farmecul goticului rebel a la Florin Constantinescu. Mai lipsea doar să scrie ceva despre „relele” pe care le aduce energia nucleară şi despre „eroii” GreenPeace care luptă pentru sănătatea planetei. Sau poate o fi scris – dar n-am mai prins io, că m-am lăsat de citit!

Eu nu contest dreptul nimănui la opinie şi iubesc fotografia ca instrument civic, dar aş dori ca într-o revistă de specialitate să citesc editoriale despre fotografie şi nu să înghit propaganda socialistă a redactorului şef. Dacă am nevoie de aşa ceva, citesc “The Guardian” sau “L’Humanite”.

De mai multe ori am vrut să-i scriu: dacă îţi pute aşa tare omul alb, lasă-te de fotografie şi de presă, că ambele au fost inventate de “odioasa” rasă albă şi du-te de trăieşte în rezervaţie cu amerindienii, sau prin bantustane! Ce mai cauţi aci?

Sincer, combinaţia între texte de acest tip şi figura crâncenă a lui HW m-au făcut să abandonez “Photomagazine”. N-am mai putut suporta. Bănuiesc că e din cauza vârstei – au început să mă lase nervii în ultimii ani.

În schimb, am făcut o mişcare pen’care îmi vine să mă pup singur: m-am abonat la revista britanică “Black+White Photography”.

Să mai spun că diferenţa e colosală şi că merită fiecare leuţ? Şi nici n-are “editorial”.

Omul care a văzut prea multe. Povestea lui Kevin Carter și a „Clubului Bang Bang”

“War doesn’t determine who is right, war determines who is left.”
– Bertrand Russell (1872-1970), laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1950)

Kevin Carter

Kevin Carter (1960-1994), fotojurnalist sud-african, laureat al Premiului Pulitzer

Kevin Carter s-a născut la 13 septembrie 1960 în Parkmore, o suburbie a orașului Johannesburg, dintr-o familie de albi de condiție medie. A terminat liceul catolic în Pretoria, apoi a studiat farmacia, însă a abandonat școala după doar un an.

Părinții săi erau imigranți de origine engleză și romano-catolici, ceea ce-i ținea destul de departe de regimul albilor afrikaaner. Cu toate astea, Kevin se simțea vinovat pentru situația din țară, pe care o considera nedreaptă, și avea adesea discuții în contradictoriu cu tatăl său.

Problemele de conștiință se acutizează când, în 1979, începe stagiul militar obligatoriu, găsindu-se în situația de a servi un regim în care nu credea. În 1980 dezertează și se angajează într-un club. Își pierde slujba și are o primă tentativă de sinucidere, cu medicamente. Supraviețuieste, revine în armată și, în 1983, este rănit într-un atentat terorist atribuit Congresului Național African al lui Nelson Mandela, în care mor 19 militari.

În același an își începe munca în presă la Johannesburg Sunday Express, ca fotoreporter la evenimente sportive de weekend.

În 1984 se mută la cotidianul Johannesburg Star și începe documentarea crizei sociale izbucnite cu forță în Africa de Sud, fotografiile sale fiind o adevărată frescă a represiunii, a stării de tensiune și de violența fratricidă care pusese stăpânire pe țara sa în acea perioadă.

Aflat mereu în “linia întâi”, Carter este primul jurnalist care fotografiază sumarele execuții de stradă – prin împușcare sau ardere de viu – scene obișnuite în violențele dintre triburi. Mai târziu, avea sa scrie despre această perioadă a vieții sale: “Am fost șocat și dezgustat de ceea ce făceau. Am fost șocat și dezgustat de ceea ce făceam eu. Însă, apoi, oamenii au început să discute despre acele imagini… și am simțit că poate acțiunile mele nu erau rele. Să fii martor la ceva atât de oribil nu era neapărat rău.”

Declarația a sunat ca o sumbră profeție. Până la finalul scurtei lui vieți, Kevin avea să rămână martor neputincios al conflictelor și ororilor.

Despre munca sa și a colegilor săi albi de la Johannesburg Star, fotojurnalistul american James Nachtwey, care a lucrat adesea cu Carter, spunea: “S-au expus pericolului, au fost arestați de multe ori, însă niciodată n-au renunțat. Erau efectiv dispuși să se sacrifice pentru lucrurile în care credeau.”

“Bang Bang”

În 1990 izbucnește războiul civil între Congresul Național African și Partidul Libertății Inkatha al etnicilor Zulu. Să te aventurezi singur prin cartierele negrilor devenise un pericol mortal pentru un alb, așa încât Carter, într-o echipă cu 3 prieteni – Ken Oosterbroek de la The Star și free-lancer-ii Greg Marinovich și Joao Silva – își face de lucru prin orașele Soweto și Tokoza. Grupul devine atât de cunoscut prin relatarea violențelor fără sfârșit din suburbii, încât revista Living din Johannesburg îi poreclește “Clubul Bang-Bang”.

Chiar și în patru, fotografiatul prin zonele rău famate era o mare aventură, prinși cum erau între forțele de securitate și bandele haotice de negri, înarmate, grotesc, cu puști AK-47 dar și cu sulițe și topoare.

“La o înmormântare, niște oameni l-au prins pe unul, l-au hăcuit, l-au împușcat, apoi l-au călcat cu mașina și la final i-au dat foc,” spunea ulterior Silva, descriind o scenă tipică. “Prima mea fotografie îl arată pe tipul ăsta întins pe caldarâm, în timp ce ceilalți urlau la el că îl vor omori. Am fost norocoși că am scăpat nevătămați.”

Ca să mai domolească tensiunea zilnică, dar și ca să intre în gratiile interlopilor, Carter și tovarășii săi încep să fumeze marijuana și apoi “Pipa albă”, un tranchilizant puternic, dintr-un amestec de marijuana și metaqualona. De aici încolo, el va rămâne dependent toata viață de un tip sau altul de drog.

În 1991, Marinovich primește Premiul Pulitzer pentru fotografia unui etnic zulu înjunghiat mortal de rivali din Congres. Reușita colegului îl ambiționează și mai mult pe Carter, la fel ca și exemplul dat de bunul său prieten Oosterbroek, care avea o viață de familie fericită și ordonată, în timp ce Carter o ținea dintr-o relație eșuată în alta. Din una din aceste aventuri i se naște o fiică.

bang-bang-club

Acum apar și primele semne de depresie, pe fondul muncii intense și al consumului de drog.

În Sudan

În martie 1993, dornic să se detașeze de situația tot mai gravă din țara sa, Carter pleacă, împreună cu Joao Silva, ca atașat la misiunea ONU “Operation Lifeline”, în Sudanul de Sud, dorind să atragă atenția lumii asupra altui nesfârșit conflict interetnic de pe continentul african. Aici avea Carter să facă fotografia vieții lui – cea care i-a adus gloria trecătoare, dar a umplut, totodată, paharul amărăciunii și i-a grăbit moartea.

Pe 11 martie, într-o pauză necesară distribuirii hranei din cargo-ul cu care zburau, Silva și Carter caută subiecte potrivite, la doar câteva zeci de metri de avionul cu provizii.

Atras de un scâncet, Carter vede o fetiță sudaneză subnutrită, emaciată și vizibil epuizată, care se odihnea puțin, aparent încercând să ajungă la centrul de distribuire a hranei.

Peste câteva clipe, lângă ea aterizează un vultur. Ulterior, Carter avea să relateze că a așteptat aproape 20 de minute cu aparatul la ochi, sperând zadarnic că vulturul își va ridica aripile, pentru un efect mai dramatic. În cele din urmă a apăsat pe declanșator, a alungat pasărea și s-a așezat sub un copac, fumând, plângând și monologând. Nici el, nici altcineva nu știe ce s-a întâmplat cu copilul; cert este însă că fotograful nu l-a ajutat.

Joao Silva avea să dea, dupa câțiva ani, o altă versiune a evenimentelor, în interviul oferit japonezului Akio Fujiwara pentru cartea acestuia, “Băiatul care a devenit carte poștala”. El spune* că fetița fotografiată de Carter fusese lăsată de părinți deoparte doar cât aceștia își primeau porția de alimente distribuită din avion. Totuși, Silva nu confirmă că fetița ar fi fost “recuperată” de părinții ei și întărește faptul că Kevin Carter era într-o stare de șoc, căci vedea pentru prima oară copii suferind de foame. “Era deprimat,” își amintește Silva. “Îmi spunea într-una că vrea să își imbrățișeze fiica.”

Fotografia este cumparată de New York Times, care o publică în ediția din 26 martie, producând senzație și totodată un scandal îngrozitor. Forțat de sutele de apeluri primite de la cititori, ziarul publică a doua zi o notă în care explică: fetița avusese îndeajuns de multă forță ca să scape de vultur, însă soarta ei a rămas necunoscută.

Nota, semnată de redactorul șef, nu numai ca nu i-a liniștit pe cititorii isterizați, ci i-a adus lui Carter acuze grave pentru că acesta s-a limitat să fotografieze, refuzând să ajute copilul aflat la un pas de moarte.

Căderea

În aprilie, Carter decide să devina free-lancer, o poziție care are destule avantaje dar nu oferă siguranța unui venit stabil. Semnează pentru Reuters, în apropierea primelor alegeri multirasiale din țara sa. Relatează un conflict inter-rasial din Bophuthatswana, unde asistă la executarea sumară a unor albi. Mai târziu, el avea să scrie: “Întins în mijlocul zonei de luptă, mă întrebam când va veni milisecunda în care aveam să mor, punând pe film ceva ce ar putea să fie folosit ca ultima mea fotografie.”

Aflat într-o stare permanentă de tensiune, Carter cade iar în depresie. Începe să bea și își reia obiceiul de a fuma “pipa albă”. Într-o zi își lovește mașina și este deținut 10 ore sub acuzația de conducere sub influența alcoolului. Șeful de la Reuters e furios, iar iubita îi cere să se mute de la ea până ce își va face “ordine în viață”.

Pe 12 aprilie, New York Times îl sună să îi spună că a primit Premiul Pulitzer. Fotoeditorul Nancy Buirski este surprins să îl audă plângându-se despre probleme personale. “Kevin! Tocmai ai câștigat un Pulitzer! Treburile astea nu sunt așa importante acum,” îi spune ea.

Pe 18 aprilie, Bang-Bang pleaca la Tokoza, 15 km de Johannesburg, pentru un reportaj. Întors acasă înaintea celorlalți ca să dea un interviu despre succesul său, Carter aude la radio că Oosterbroek a fost ucis, iar Marinovich, grav rănit. Este devastat. Spune tuturor ca el, nu Ken, ar fi trebuit să încaseze glontele.

Clipa de glorie

Pe 23 mai 1994, la New York, în Universitatea Columbia, Kevin Carter își consumă clipa de glorie: primește trofeul Pulitzer pentru Fotojurnalism. Comitetul Pulitzer a publicat următoarea “legendă” sub imaginea care i-a adus premiul lui Carter: “For a picture first published in The New York Times of a starving Sudanese girl who collapsed on her way to a feeding center while a vulture waited nearby.”

“Vă jur ca am primit cele mai multe aplauze dintre toți,” scrie el părinților, aflați în Johannesburg. “Abia aștept să vă arat trofeul. Este cel mai prețios lucru și cea mai înaltă recunoaștere pe care meseria mea o poate primi.”

Până atunci aproape un necunoscut, Carter respiră, dintr-o data, aerul tare al celebrității. Devine brusc o vedetă, “îmbrăcat în negru cum era, cu brățările tribale și cerceii săi, mesager al unor povești din prima linie din Africa de Sud a lui Mandela”, scria ulterior editorul Scott Macleod în amplul reportaj “The Life and Death of Kevin Carter” apărut în Time magazine în septembrie 1994.

Semnează un contract cu Sygma, prestigioasa agenție de imagine reprezentând 200 dintre cei mai buni fotojurnaliști ai lumii. “Poate fi o afacere grozavă,” declara atunci directorul pentru SUA al Sygma, Eliane Laffont. “E foarte greu să pătrunzi, dar Kevin e unul dintre puținii care într-adevăr au reușit. Fetele sunt îndrăgostite de el și toată lumea vrea să auda ce are de spus.”

Carter nu apucă se se bucure prea mult de succes: află ca un grup de colegi din Africa de Sud îl acuză de înscenarea fotografiei premiate.

Alții ii critică din nou lipsa de etică. “Omul reglându-și obiectivul pentru a capta cel mai exact cadru al suferinței ar putea la fel de bine să fie un prădător, un alt vultur pe scenă,” scrie St. Petersburg (Florida) Times, întrebându-l indirect de ce nu a ajutat-o pe fata sudaneză.

Carter experimentase deja, de nenumărate ori, dilema fotojurnaliștilor. “A trebuit să gândesc vizual,” a spus el odată, descriind o fotografie. “Fac un cadru strâns pe un tip mort și o baltă de roșu. În uniforma lui kaki într-o baltă de sânge, pe nisip. Fața mortului este puțin gri. E o scenă vizuală. Înăuntru ceva țipă: Dumnezeule! Însă, sunt la lucru. Mă ocup de restul mai tarziu. Dacă nu poți să faci așa, las-o baltă și ieși din joc.”

Prietenul său James Nachtwey, fotoreporter de război, îi ia apărarea: “Fiecare fotograf implicat în istoriile astea a fost afectat. Te schimbi pentru totdeauna. Nimeni nu face munca asta ca să se simtă bine. E foarte greu să continui.”

Această reizbucnire a scandalului a contribuit mult la șubrezirea moralului și-așa zdruncinat al lui Carter.

“Kevin credea sincer că fotografiile pot într-adevăr aduce schimbări radicale, așa cum se întâmplase în Vietnam pentru Statele Unite”, avea să afirme regizorul Dan Krauss, autorul filmului “Moartea lui Kevin Carter”, realizat în 2005. “El și contemporanii săi credeau că fotografiile vor atrage atenția asupra Africii, că vor ajuta la vindecarea unora din rele. [Premiul] a fost o mare încurajare pentru Kevin, dar în același timp a fost însoțit de o critică foarte puternică. Aceasta a cântărit enorm și a avut efecte devastatoare asupra lui”.

Kevin Carter (d). În stânga, Rebecca Hearfield, fotografă din Africa de Sud

Kevin Carter (d). În stânga, Rebecca Hearfield, fotografă din Africa de Sud

Sfârșitul

Întors fără bucurie acasă, în plină iarnă, Carter este din nou cuprins de sentimente negative. “Jo’burg e uscat, rece și mort și asa de plin de nenorocitele de amintiri și de prieteni absenți”, îi scrie el Mariannei Butler, fotoeditor la Esquire.

Deși nu este din vina sa, se simte foarte afectat de anularea unui interviu cu Nelson Mandela, la care trebuia să fie fotograf. Apoi vine o altă lovitură: aflat la Cape Town pentru a acoperi vizita președintelui francez Mitterrand, trimite prea târziu filmul ca să mai poată fi folosit de biroul Sygma din Paris; chiar și așa, se plâng editorii, calitatea fotografiilor este prea slabă pentru pretențiile clienților!

După aceste rateuri profesionale, Carter începe să vorbească deschis despre sinucidere. Parte din anxietate îi este provocată de o acută lipsă de bani.

Acceptă cu bucurie un angajament din partea Time pentru un reportaj în Mozambic, însă pierde avionul, deși reglase trei ceasuri deșteptătoare. Pleacă totuși, dar la întoarcere, pe 26 iulie, uită rolele de film pe scaunul din avion. Este distrus. Îi spune iubitei lui că se va sinucide.

În dimineata lui 27 iulie merge să livreze o comandă în redacția Weekly Mail, unde se ceartă puternic cu un vechi coleg. Acesta îi dă numărul unui terapeut și-l îndeamnă să sune de urgență.

Măcinat de gânduri negre, caută zadarnic să discute cu văduva lui Oosterbroek, după-amiază.

La 9 seara, Carter își parchează camioneta roșie lângă pârâul Braamfonteinspruit, în suburbiile Johannesburg-ului, într-un loc unde venea adesea să se joace pe când era copil. Cuplează un furtun de grădinărit la țeava de eșapament a mașinii, introduce celălalt capăt pe fereastra din dreapta, dă drumul la walkman și inhalează până la moarte gazele ieșite din eșapament.

Conform necrologului apărut în Sydney Morning Herald pe 30 iulie 1994, Kevin Carter a lăsat în mașină mai multe scrisori adresate familiei și puținilor prieteni pe care îi avea. În nota de adio el își mărturisea toate coșmarurile, neputințele, regretul că nu a ajutat copilul din cea mai cunoscută fotografie a lui:

“Îmi pare rău, îmi pare tare rău. Durerea depășește bucuria de a trăi până într-acolo încât bucuria nu mai există.” […]

“De când am revenit de la New York […] sunt deprimat… fără telefon… fără bani de chirie… fără bani pentru copil… bani pentru credite… bani!!! sunt bântuit de amintirile vii ale crimelor și cadavrelor și furiei și durerii… copiilor înfometați sau răniți, ale trăgătorilor nebuni, adesea politiști, ale călăilor… Am plecat să mă alătur lui Ken, dacă sunt norocos.”

Controversa continuă

Sfârșitul tragic al unei cariere începute fulminant a renăscut controversa asupra “fotografiei vieții” lui Kevin Carter, dar și asupra necesității unui cod de etică în această meserie.

Scott MacLeod, șeful biroului din Johannesburg al revistei Time, a publicat o lungă și consistentă documentare sub titlul “Viața si moartea lui Kevin Carter” (“The Life and Death of Kevin Carter”), in Time magazine, volumul 144, numarul 11 din 12 septembrie 1994. Șocat de nenorocita încheiere a unei vieți atât de frământate, MacLeod dorea să înțeleagă pe cât de bine se poate complexitatea tragicului său sfârșit. “Puțini jurnaliști au văzut atât de multă violență și traumă ca el,” își motiva el demersul.

Tot despre cazul nefericitului Carter, Susan Sontag scria în cartea sa “Despre fotografie” (“On Photography”):

“Deși aparatul foto este o stație de observare, actul fotografierii este mai mult decât observație pasivă. Precum voyeurismul sexual, el reprezintă un act de încurajare, cel puțin tacită, adesea explicită, că orice se întâmplă, să mearga înainte. Să faci o fotografie înseamnă să te intereseze lucrurile așa cum sunt, în starea lor neschimbată (cel puțin atâta cât să faci o fotografie ‘bună’), să fii în complicitate cu orice face un subiect interesant, demn a fi fotografiat – inclusiv, când este de interes, durerea sau nefericirea altuia.” […]

“Fotografia este esențialmente un act de non-intervenție. Parte din oroarea unor asemenea mostre memorabile ale fotojurnalismului contemporan, precum imaginea călugărului vietnamez întinzând mâna după canistra cu benzină, sau gherila bengaleză înjunghiind cu baioneta un bănuit de colaboraționism, vine din înțelegerea a cât de plauzibil a devenit pentru fotograf, în situația în care are de ales între o fotografie și o viață, să aleagă fotografia. Persoana care intervine nu mai poate înregistra; persoana care înregistrează nu poate interveni.”

The_Life_of_Kevin_CarterAlții îl văd pe Carter ca victimă a propriei sale umanități. Unul dintre aceștia este regizorul Dan Krauss, realizatorul filmului multipremiat “Moartea lui Kevin Carter: Victima a Clubului Bang Bang” (“The Death of Kevin Carter: Casualty of the Bang Bang Club”) – 2005.

“Mulți fotografi sunt capabili să-și utilizeze aparatul ca pe un scut emoțional care să-i protejeze de lucrurile la care sunt martori. Însă Kevin era la fel de sensibil emoțional la imaginile pe care le vedea, precum era filmul din aparat”, pune punctul pe “i” regizorul, într-un interviu acordat HBO Documentary Films.

Formația Manic Street Preachers îi dedică lui Kevin Carter piesa omonimă** de pe albumul “Everything must go” (1996).

Cu siguranță însă că cel mai profund și plastic omagiu i-a fost adus lui Kevin de Megan Carter, fiica sa. Într-o discuție, peste ani, cu regizorul Dan Krauss, parafrazând fotografia cu vulturul și copilul, ea l-a asemuit pe Carter copilului abandonat, pândit de o lume cinică întruchipată printr-o pasăre de pradă. La doar 16 ani, Megan Carter a înțeles mai bine ca oricine ca tatăl său a fost, ce ironic, ucis tocmai de fotografia care l-a făcut nemuritor.

Articol de Bogdan I. Stanciu

——–
Note:

* Silva mai spune ca si el a fotografiat cativa copii asezati direct pe pamant, care plangeau, insa, conform acestuia, “Dumnezeu i–a zambit doar lui Kevin. […]Am facut si eu fotografii asemanatoare, insa n-am castigat Premiul Pulitzer. Asta e viata”.

** Versuri:

KEVIN CARTER – MANIC STREET PREACHERS

Hi Time Magazine
Hi Pulitzer Prize
Tribal scars in Technicolor
Bang bang club AK 47 hour

Kevin Carter

Hi Time Magazine
Hi Pulitzer Prize
Vulture stalked white piped lie forever
Wasted your life in black and white

Kevin Carter x3

The elephant is so ugly he sleeps his head
Machetes his bed Kevin Carter Kaffir lover forever
Click click click click click
Click himself under

Referințe:

First Draft by Tim Porter http://www.timporter.com/firstdraft/

Scott Macleod, “The Life and Death of Kevin Carter”, Time magazine, vol 144, no 11, Sept. 12, 1994

Susan Sontag, On_Photography. New York: Farrar, Straus and Giroux, 1977. ISBN 0374226261 Conform en.wikipedia.org

http://www.hbo.com/docs/programs/kevincarter/interview.html

Surse foto: www.worldsfamousphotos.com și www.thebangbangclub.com

Arta fotografica in familia Becquerel

Efectul fotovoltaic

Termenul “efect fotovoltaic” desemneaza fenomenul fizic in care o tensiune electromotoare este produsa in anumite materiale, ca raspuns la actiunea unui flux de lumina. Adjectivul “fotovoltaic” inseamna, ad litteram, “lumina si tensiune electromotoare”.

Efectul fotovoltaic a fost descoperit in anul 1839 de catre fizicianul experimentator francez Edmond Becquerel (1820–1891).

Acesta provenea din cea de a doua generatie a unei familii de savanti francezi care a fost supranumita de biografi “dinastia Becquerel” (“dynastie des Becquerel”). Edmond a fost fiul lui Antoine César Becquerel (1788–1878), ofiter ce s-a distins in razboaiele napoleoniene si care din anul 1815 se dedica in intregime stiintei, fiind ales in anul 1829 academician, pentru descoperirile sale in electrochimie si pentru initierea masuratorilor de temperatura cu ajutorul termocuplurilor.

In 1837, Louis Jacques Daguerre facea publica o inventie cruciala pentru tehnica fotografica. O placa de cupru acoperita cu iodura de argint era expusa si apoi developata in vapori de mercur pentru a obtine un pozitiv direct. Iodura de argint ramasa era indepartata cu o solutie calda de sare de bucatarie. Procedeul avea sa poarte numele de Daguerrotipie.

Doi ani mai tarziu, Edmond Becquerel a inventat un procedeu de revelare a imaginii fotografice fara folosirea acestor vapori toxici de mercur.

Edmond Becquerel a descoperit efectul fotovoltaic in timp ce experimenta cu un electrod solid in solutie electrolitica (o celula de electroliza). Edmond Becquerel a observat aparitia unei tensiuni electromotoare atunci cand lumina cadea pe electrod. Acel electrod era de fapt o nanostructura, un film subtire de halogenura de argint si argint. Descoperirea are, in istoria stiintei si tehnologiei, doua semnificatii: (i) inventarea unui aparat pentru masurarea intensitatii luminii solare denumit “actinometru electrochimic”; (ii) inceputul procesului care va conduce la aparitia fotometrelor si exponometrelor.

Dovedind o adevarata pasiune pentru tehnica fotografiei, Edmond Becquerel devine membru fondator al Societatii Franceze de Fotografie si ramane in istoria artei fotografice cu clisee de mare notorietate, precum celebra vedere din Jardin des Tuilleries (1840).

Edmond Becquerel avea sa transmita fiului sau, Henri (1852-1908), pasiunea pentru fotografie. In anul 1896, Henri descopera fenomenul radioactivitatii in cursul cercetarilor asupra fluorescentei cristalelor. Dupa ce a plasat saruri de uraniu peste o placa fotografica tinuta intr-un sertar fara lumina, el a observat la developare ca placa s-a innegrit, facand sa apara silueta mineralelor de uraniu. In anul 1903, Henri Becquerel primeste, impreuna cu Pierre Curie si Marie Curie, premiul Nobel pentru fizica, pentru descoperirea radioactivitatii. (Titus Filipas)

Grupul f/64 si manifestul pentru sanatatea fotografiei

“Grupul f/64” a fost infiintat la inceputul anilor ’30 de 10 fotografi nord-americani care aveau in comun un anumit gen de abordare a fotografiei numit “purism”. Membrii grupului au optat pentru redarea delicata a tonurilor si a detaliilor, utilizand in fotografiere o profunzime de camp mare si totodata respingand orice manipulare a imaginii, retusul sau folosirea filtrelor.

Grupul s-a nascut ca o reactie impotriva curentului pictorialist, prevalent in acei ani printre artistii americani, care imprumuta in abordarea fotografiei elemente din alte arte vizuale si utiliza din abundenta filtre de difuziune, lentile aditionale sau scenografii complicate, create in studio sau in exterior, in scopul de a crea imagini cu aspect artistic. Prin contrast, grupul f/64 a ales sa fotografieze subiectul in mediul sau natural, fara nici un fel de alterare a acestuia.

Manifestul “Grupului f/64” (1932)

Numele acestui Grup deriva de la numarul unei diafragme a obiectivelor fotografice. El semnifica, prin extensie, calitatile “claritate si definitie” ale imaginii fotografice, care este un element important in munca membrilor acestui grup.

Scopul principal al acestui Grup este sa prezinte, in expozitii frecvente, ceea ce considera cea mai buna fotografie contemporana a Vestului; in plus fata de prezentarea muncii membrilor sai, va include lucrari ale altor fotografi care evidentiaza tendinte similare acelora ale Grupului.

Grupul f/64 nu pretinde ca acopera intregul spectru al fotografiei sau ca indica, prin selectarea membrilor sai, o lipsa de apreciere fata de fotografii care nu sunt inclusi in expozitiile sale. Sunt foarte multi profesionisti seriosi in fotografie, ale caror stil si tehnica nu se relationeaza la vocatia grupului.

Grupul f/64 isi limiteaza membrii si invitatii la acei artisti care se dedica definirii fotografiei ca o forma de arta prin prezentarea simpla si directa, cu metode pur fotografice. Grupul nu va prezenta vreodata o lucrare care nu este conforma cu standardele fotografiei pure. Fotografia pura este definita ca neposedand nici o calitate a tehnicii, compozitiei sau ideii, derivate din oricare alta forma de arta. Productia “Pictorialistilor,” pe de alta parte, indica devotamentul fata de principiile unei arte direct legata de pictura si artele grafice.

Membrii Grupului f/64 cred ca fotografia, ca o forma de arta, trebuie sa se dezvolte de-a lungul liniilor definite de actualitatile si limitarea mediului fotografic, si trebuie mereu sa ramana independenta de conventiile ideologice ale artei si esteticii care sunt reminiscente ale unei perioade si culturi antedatand dezvoltarea mediului insusi.

Grupul va aprecia informatia referitoare la orice munca serioasa in fotografie, care a scapat atentiei sale, si este favorabil instituirii sale ca un Forum de Fotografie Moderna.

Ansel Adams, Imogen Cunningham, Willard Van Dyke, John Paul Edwards, Consuelo Kanaga, Alma Lavenson, Preston Holder, Sonia Noskowiak, Henry Swift, Edward Weston – “Grupul f/64”.