To shoot poignant pictures we only need follow the path of our enthusiasm. I believe that this feeling is the universe’s way of telling us that we are doing the right thing. The viewing public will always disagree over the intrinsic merits of a particular photograph, but no one can deny the enthusiasm that originally inspired us to capture and offer that image to others.
- Timothy Allen – On choosing subject matter – From an interview in ‘Photographer’ Magazine (Russian)

The first 10 000 shots are the worst.
- Helmut Newton

“Voici mon secret. Il est très simple: on ne voit bien qu’avec le coeur. L’essentiel est invisible pour les yeux.”
(Antoine de Saint-Exupéry – Le Petit Prince)

Loretta mi-a spus ea că a auzit la radio despre un anume procent de copii din districtul ăsta care sunt crescuți de bunicii lor. Am uitat cât era. Destul de mare, mi s-a părut. Părinții n-au vrut să-i crească. Am discutat despre asta. Ce ne-am gândit noi e că atunci când noua generație se face și ea mare și n-or să mai vrea nici ei să-și crească copiii, atunci cine-o s-o mai facă? Propriii lor părinți or să fie singurii bunici de-acolo și nici ei n-or să vrea să-i crească. N-am găsit nici un răspuns.

În zilele mele bune mă gândesc că e aici ceva de care nu știu sau ceva de care n-am ținut cont.. Dar rar am momente din astea. Câteodată mă trezesc în toiul nopții și sunt sigur cum te văd și cum mă vezi că, în afară de a doua venire a lui Hristos, nimic nu poate să-nvârtă roata lumii să se-nvârtă așa. Nu știu la ce ajută dacă stau treaz și mă gândesc la chestiile astea. Dar o fac.

(Cormac McCarty – Nu există ţară pentru bătrâni. În româneşte la Editura Polirom)

Lungile curbe de beton ale intersecției auto­străzilor interstatale parcă erau ruinele unui uriaș tunel al groazei, proiectate pe întunericul din depărtare. Avea pistolul vârât la brâu, în față, iar hanoracul și-l ținea deschis. Peste tot, morți mumificați. Carne desprinsă de pe oase, ligamente uscate ca niște hamuri, întinse ca niște sârme. Zbârciți, supți, asemenea cadavrelor ce umpleau mlaștinile în acea vreme, fețele lor ca niște pânze scrobite, zaplazurile îngălbenite ale dinților. Desculți până la ultimul, precum pelerinii dintr-un ordin sărac, căci toate încălțările le fuseseră de mult furate.

În acei ani de început, drumurile erau populate de refugiați infofoliți în haine ca în giulgii. Purtau măști și ochelari, ședeau în straiele lor zdrențuite pe marginea drumului, ca niște aviatori căzuți în mizerie. Roabe încărcate de boarfe. Trăgând după ei căruțe sau împingând cărucioare de cumpărături. Ochii strălucindu-le în țeste. Cochilii de oameni fără țel, înaintând cu pași mărunți pe șosele, rătăcitori într-o lume plăsmuită de febră. Fragilitatea a tot ce exista ieșind în sfârșit la iveală. Pricini vechi și chinuitoare destrămându-se în nimicnicie și noapte. Odată cu ultimul exemplar, dispare specia. Stinge lumina și gata, s-a dus. Uită-te-n jurul tău. Niciodată înseamnă foarte mult timp. Dar băiatul știa ce știa. Anume ca niciodată a și trecut.

(CORMAC McCARTHY, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

În acel trecut îndepărtat, undeva în apropierea acestui loc, urmărise un șoim prăvălindu-se în josul lungului perete albastru al muntelui, izbindu-se cu osul pieptului de cocorul din mijlocul unui șir de cocori și apoi ducând în gheare, spre râul de jos, pasărea deșirată, frântă, care-și târa penajul vâlvoi, zbârlit, prin văzduhul încremenit al toamnei.

Aerul zgrunțuros. Gustul lui îți stăruia în gură. Stăteau în ploaie ca niște animale de ogradă. Apoi își continuară drumul, ascunzându-se sub prelată de burniță depri­mantă. Picioarele le erau ude și reci, încălțările scâlciate. Pe pantele dealurilor, grâne de demult, neculese, culcate la pământ. Copacii înșiruiți pe culmi, desfrunziți, jupuiți, negri în ploaie. Iar visele, atât de bogate în culori! Cum altfel ți-ar da moartea ghes? La trezire, în zorii înghețați, totul se preschimba instantaneu în cenușă. Asemenea unor fresce străvechi, îngropate secole de-a rândul și scoase brusc la lumină.

(CORMAC McCARTHY, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Postarea anterioară aici

În vise, mireasa lui palidă venea la el, ivindu-se de sub un baldachin verde, înfrunzit. Sfârcuri cretate, coaste vopsite în alb. Purta o rochie de voal, părul ei negru era prins sus cu piepteni de fildeș, piepteni de sidef. Zâmbetul, ochii plecați. Dimineața, ningea din nou. Mărgele mici de gheață cenușie se înșirau de-a lungul firelor electrice de deasupra capetelor lor.

Nu se-ncredea în așa ceva. Spunea că visele potrivite pentru un bărbat aflat în primejdie erau visele cu pri­mejdii, orice altceva era doar chemarea apatiei și-a morții. Dormea puțin, dormea prost. Visa că se plimbă printr-o pădure în floare, în care păsările zburau înaintea lor, a lui și-a copilului, iar cerul era dureros de albastru, dar învățase cum să se trezească din asemenea lumi ispititoare. Zăcând acolo în întuneric, cu tulburătorul gust al unei piersici dintr-o livadă fantomatică dispărându-i treptat din gură. Se gândi că, dac-ar trai îndeajuns, lumea ar pieri complet, în cele din urmă. Asemenea lumii muribunde în care viețuiesc cei ce și-au pierdut de curând vederea, o lume care li se șterge încet din memorie.

Din ceea ce visa cu ochii deschiși, pe drum, n-avea cum se trezi. Mergea în continuare, cu pas greoi. Își amintea totul despre ea, în afară de mirosul ei. Șezând la teatru, cu ea alături, aplecată în față și ascultând muzica. Volutele aurii, candelabrele și faldurile înalte ca niște coloane ale draperiilor, de-o parte și de alta a scenei. Ea îi ținea mâna în poala ei, iar el îi simțea elasticul cio­rapilor prin materialul subțire al rochiei de vară. Îngheață cadrul acesta. Acum cheamă-ți întunericul și frigul și fii blestemat.

(CORMAC McCARTHY, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Postarea anterioară aici

Înfăşuraţi în pături, priveau cum se lasă întunericul fără nume şi îi învăluie. Silueta cenuşie a oraşului dispăru la căderea nopţii, asemenea unui duh, iar bărbatul aprinse micul felinar şi-l puse într-un loc ferit de vânt. Apoi ieşiră amândoi în drum, el îl luă pe băiat de mână şi urcară până-n vârful dealului, unde drumul urma creasta şi de unde puteau privi până departe spre sud, peste pământurile tot mai întunecate, şi se opriră acolo, în bătaia vântului, înveliţi în pături, căutând din priviri luminiţa vreunui foc sau a vreunei lămpi. Nici urmă. Felinarul dintre stânci, pe coasta dealului, era ceva mai mare decât un punct de lumină.

Stătură o vreme şi se întoarseră. Totul era mult prea ud ca să poată face focul. Îşi mâncară cina sărăcăcioasă, aşa rece cum era, şi se întinseră în culcuşul pregătit, cu felinarul între ei. Adusese cartea băiatului, dar băiatul era prea obosit ca să citească. Putem lăsa felinarul aprins până adorm? întrebă el. Da. Bineînţeles că putem. Somnul nu se lipea de el. După un timp, se răsuci şi se uită la bărbat. Chipul lui, în lumina slabă, vărgat cu negru de la ploaie, ca al unui actor din lumea de demult. Pot să te-ntreb ceva? zise el.
Da, bineînţeles.
O să murim?
Cândva. Nu acum.
Şi mergem tot spre sud.
Da.
Aşa c-o să ne fie cald.
Da.
OK.
Ce e OK?
Nimic. Ziceam şi eu aşa.

(CORMAC McCARTHY, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Postarea anterioară aici

Când se trezea în pădure, în întunericul şi frigul nopţii, întindea mâna ca să-l atingă pe copil, care dormea lângă el. Nopţi mai întunecate decât întunericul, iar zilele, fiecare mai cenuşie decât cea de dinainte. Ca şi când se instala un glaucom îngheţat, făcând lumea să pălească. Mâna lui se ridica şi cobora încet, cu fiecare respiraţie preţioasă. Dădu la o parte prelata de plastic şi se ridică în capul oaselor, înfofolit în straiele şi păturile rău mirositoare, şi privi spre răsărit, doar-doar o zări o geană de lumină, dar în zadar.

În visul din care se trezise, hălăduia printr-o peşteră în care-l ducea de mână copilul. Lumina felinarului lor se zbenguia pe roca udă a pereţilor. Asemenea pelerinilor din fabulă, înghiţiţi şi pierduţi în măruntaiele unei fiare de granit. Canale adânci de piatră, în care picura şi cânta apa. Măsurând în tăcere minutele pământului şi ceasu rile, şi zilele lui, şi anii, întruna. Până ce-au ajuns într-o sală uriaşă de piatră, unde se afla un lac negru, străvechi. Iar pe malul îndepărtat, o creatură care-şi înălţa botul plin de apă din lacul cu mal pietros şi se holba în lumină cu ochi albi şi morţi, orbi, ca două ouă de păianjen. Şi-a aplecat căpăţâna până la apă, ca pentru a adulmeca ceea ce nu putea distinge. Ghemuit acolo, albinos, despuiat, translucid, cu oasele ca de alabastru, turnate în umbră pe rocile din spatele său. Măruntaiele sale, inima palpitândă. Creierul ce pulsa într-un clopot de sticlă mată. Şi-a clătinat capul într-o parte şi-n alta, apoi a scos un geamăt surd, s-a răsucit, a pornit-o cu pas clătinat şi, fără zgomot, a făcut un salt în întuneric.

(Cormac McCarthy, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Prima postare aici

Să mori, să dormi.
Să dormi, dar cine știe? Să visezi!
Aici e greul! Căci în somnul morții,
Când ai scăpat vremelnicul caier,
Ce vise-atunci ai sa mai poți visa?
E tocmai ce ne-ndeamnă-a șovăi,
Și-aici e teama care dă năpastei
Un trai atât de lung. Cine-ar mai sta
Să rabde biciul și disprețul lumii,
Despoticul bun-plac, zăbava legii,
Sfidările din partea celor mândri,
Durerea dragostei ne-mpărtășite,
Trufia stăpânirii și-njosirea,
Prin cei nemernici, a destoiniciei,
Când poate să-și dea singur dezlegarea
C-un vârf de jungher? Cine și-ar mai duce
Povara vieții-n geamăt și sudori
De n-ar fi groaza tainei ce urmează
Și-acel hotar necunoscut de unde
Nu-i călător să se fi-ntors vreodată,
Și care zdruncină voința noastră,
Făcându-ne să suferim mai lesne
Urgiile de-aici decât să tindem
Spre altele pe care nu le știm.
Ăst gând pe toți ne face-a fi mișei.

To die, to sleep;
To sleep: perchance to dream: aye, there’s the rub;
For in that sleep of death what dreams may come,
When we have shuffled off this mortal coil,
Must give us pause: there’s the respect
That makes calamity of so long life;
For who would bear the whips and scorns of time,
The oppressor’s wrong, the proud man’s contumely,
The pangs of despised love, the law’s delay,
The insolence of office, and the spurns
That patient merit of the unworthy takes,
When he himself might his quietus make
With a bare bodkin? who would fardels bear,
To grunt and sweat under a weary life,
But that the dread of something after death,
The undiscover’d country from whose bourn
No traveler returns, puzzles the will,
And makes us rather bear those ills we have
Than fly to others that we know not of?
Thus conscience does make cowards of us all,
And thus the native hue of resolution
Is sicklied o’er with the pale cast of thought,
And enterprises of great pith and moment
With this regard their currents turn awry
And lose the name of action.