Rose, oh reiner Widerspruch Lust / Niemandes Schlaf zu sein unter soviel / Lidern

Trandafir, oh, contradicție pură, de a nu fi, sub atâtea pleoape, somnul nimănui

(Epitaful pe piatra de mormânt a lui Rainer Maria Rilke)

“Moartea de martir de bunăvoie a Apostolilor e cea mai bună dovadă a Învierii şi cea mai elocventă dovadă istorică. Sînt două teme care se susţin: Învierea a dat credinţa puternică a Apostolilor, tocmai după ce credinţa lor scăzuse pînă la mîhnire, iar a doua, moartea Apostolilor pentru Numele lui Hristos confirmă Învierea.

Ce a intervenit ca să schimbe frica Apostolilor în entuziasm pînă la moarte? Învierea. Învierea lui Hristos nu e numai un fapt metafizic, un fapt supranatural, învelit în nesiguranţă, în presupuneri, ci e un fapt istoric. […]

Lumea s-a transformat pentru că nişte simpli pescari din Galileea, greoi cu mintea, au văzut cu ochii lor Învierea Fiului lui Dumnezeu. Ei au avut puterea de a aduce la picioarele crucii pe filosofii păgîni, care ţineau în mîini cultura lumii, pe senatori, pe toţi oamenii mari ai zilei şi pe preoţii templelor păgîne. Ei au răsturnat pe zeii milenari de pe Muntele Olimpului tot cu simplele cuvinte: «A înviat Hristos, noi L-am văzut după Înviere…» […] Ei au propovăduit cu inima, cu entuziasmul pe care îl dă adevărul. […]

Tăria creştinismului stă pe această puternică temelie: a înviat Hristos, vom învia şi noi pentru o viaţă veşnică, deci trebuie să luptăm pentru a o cîştiga şi a nu face zadarnică ispăşirea lui Hristos, căci El a ispăşit pentru fiecare om.

Noi nu L-am văzut pe Iisus înviat, dar cînd Apostolii L-au văzut înviat şi cînd, pentru această susţinere că L-au văzut, au primit o viaţă de cerşetori prigoniţi şi moartea chinuită pe care chiar o propovăduiau, cum putem să ne mai îndoim de adevărul Învierii şi să nu strigăm, cu toată puterea sufletului nostru: «HRISTOS A ÎNVIAT!» ?

Olga Greceanu, Meditaţii la Evanghelii

ORA CREAŢIEI UMANE, 31 MARTIE 20:30 – 21:30

Detestăm stupizenia numită “ora pământului”. Proliferarea electricităţii ieftine, fiabile şi din abundenţă a stat la baza avansului material şi social din secolul trecut. Libertatea femeilor de a lucra în afara mediului casnic a depins de apariţia aparaturii electrice menajere, care a redus dramatic timpul consumat de activităţile casnice. Şcolarizarea generală pentru copii nu ar fi fost posibilă fără această sursă de energie care furnizează lumină de citit. Dezvoltarea serviciilor medicale moderne şi larga lor utilizare ar fi fost imposibilă fără electricitate. Abundenţa de hrană şi îmbunătăţirea dramatică a igienei au fost posibile datorită sistemelor de irigaţie, refrigerare a alimentelor şi de încălzire a apei în locuinţe, toate susţinute la scară largă de energia electrică. În prezent populaţia săracă din lume are de suferit datorită condiţiilor brutale de mediu, datorită faptului că mediul natural, în stare brută, este inospitalier şi dur. Timp de milenii, viaţa umană condiţionată de natură a însemnat o viaţă de prizonier al naturii: scurtă, bântuită de catastrofe naturale devastatoare, de boli, penurii, spaime şi zei greu de îmblânzit. Electricitatea l-a eliberat pe om de sub tirania naturii şi a îmblânzit natura în folosul omului. Întrebaţi-i pe românii trecuţi prin viaţă şi cu memoria intactă cum au trăit în anii 1980, când electricitatea devenise o raritate drămuită de stat.

Propaganda presei, politicienilor, corporaţiilor şi activiştilor “ecologici” a decretat astăzi 31 martie, între 20:30 şi 21:30, “ora pământului”. De câteva zile suntem bombardaţi cu mesajul de a stinge luminile în acest interval de timp şi de a ne “solidariza” în întuneric. Dar cu ce anume? Cu mentalitatea demonizării electricităţii şi, în general, a energiei incorecte politic: în numele unei încălziri globale care a luat vacanţă din 1998 şi în numele păcatului fictiv de a fi sursa schimbărilor climatice, omului i se cere o oră de penitenţă şi autoflagelare. Dar de ce doar o oră? Zeloşii anticarbon sunt invitaţi să trăiască pînă la adânci bătrâneţi în splendide colibe organice, fără industria de electricitate care alimentează o priză sau un întrerupător. Veţi fi fericiţi la lumina lumânărilor de seu, înveliţi în panouri solare şi răcoriţi de turbine eoliene. Succes şi vântul la pupa!

Noi rămînem în oraşele noastre şi sărbătorim ora creativităţii umane.

Noi refuzăm să trăim în întuneric, fie numai şi pentru o oră simbolică.

Să fie lumină!

(Sursa)

Vezi și
Verde e noul Roșu. Ipohondrii eco-marxiste

To take a photograph is to align the head, the eye and the heart. It’s a way of life.
- Henri Cartier-Bresson

Prin lumea poveştilor
zumzetul veştilor.

Prin murmurul mărilor
plânsetul ţărilor.

Prin lumea aievelor
cântecul Evelor.

Prin vuietul timpului
glasul nimicului.

Prin zvonul eonului
bocetul omului.

(Lucian Blaga, Ce aude unicornul, 1957)

Vacanţa de Crăciun se anunţa tristă pentru mine, ca pentru străini. Priveam cărţile în care trebuia să uit singurătatea, sau farmecul acestor sărbători de distracţii şi banchete.

Va fi aceeaşi odaie ce se încălzeşte cu greu, unde vor trece şi aceste zile, la fel sau mai trist ca celelalte.

Ceva, însă, îmi spune că poate va fi altfel, şi deşi nu dădusem nici o atenţie unei scrisori primită cu câteva zile în urmă, în noaptea aceasta o reluai pentru a o citi din nou.

„Iubit poet, cu multă greutate aflându-vă adresa, vă scriu ca un necunoscut admirator, care vă roagă să petreceţi anul nou la dânsul, în satul C… prin gara M… unde vă aşteaptă o trăsură. De veţi veni sau nu, rămâne cum veţi crede; eu însă, vă aştept. Radu.”

A mă deplasa pentru un admirator necunoscut… Din nou stăteam cu ochii în gol, gândindu-mă să-i răspund, sau să aştept zilele să treacă, pentru a mă decide! Şi modestia rece a odăii mele, că tot mai bine ar fi să mă duc, oricum ar fi. Zilele treceau şi zgomotul particular al sărbătorilor mă întristă şi mai mult. Un dor de variaţie mă lua mereu şi invitaţia îşi făcea loc ca o preocupare definită.

Am plecat în ajun, într-un vagon plin de lume. Mă duceam la întâmplare, şi chiar cu o adâncă tristeţe. În dosul gării pustii; găsii trăsura şi ţăranul singur, pe capră, care îmi spuse râzând, că pe noapte vom intra în sat.

Câmpii îngheţate şi crânguri goale rămâneau în urmă, şi apărea… iar tristeţea din tren mă urmărea mai înainte, fără să mă întreb: de ce am venit pe aici? Stelele apărură, şi o fază de lună arată pustiul îngheţat şi fantastic.

Frigul se lăsa aspru… Prin satele pustii se auzeau ecouri de colindători puţini, iar căsuţele acoperite cu trestie dădeau fiori…

Departe, într-un câmp pustiu, trăsura intră pe o alee lungă de copaci goi, şi vizitiul îmi spuse că am ajuns. Ascunsă între copaci, în cîmpul îngheţat, casa păru izolată cu totul de sat. O zidire veche cu două etaje, în care primul era stins şi nelocuit.

O singură lumină se zărea la odaia de sus, cu un balcon vechi şi întristat…

Nici o mişcare de primire. Peste tot tăcere. Amorţit de frig, şi rămas singur în sufragerie, singura odaie luminată pe care o văzusem de afară, priveam de lângă sobă serviciul de masă pentru o singură persoană, şi sticlele cu băutură… Aşteptam… Părea că sunt într-o locuinţă din care cei de acasă plecaseră pentru a scăpa de singurătatea unei clădiri atât de vechi, cu gratii şi ziduri groase.

O căldură plăcută, totuşi, şi aerul antic al acestei clădiri mă familiariză întrucâtva şi aşteptam.

O scrisoare deschisă pe masă mă atrase de la sosirea mea… Apropiindu-mă o citii:

„Fii bine venit. Bea pentru un an mai bun. Sunt eu care te-am invitat”. Magda.

Îmi trăsei scaunul, şi stam trist, privind serviciul singuratic şi buteliile, într-o tăcere care îneca orice surprindere de relaţiuni omeneşti, şi care spunea: adu-ţi aminte că eşti departe şi nu mai cerceta nimic…

Stam însă în sufragerie, în ţăcănitul monoton al unui ceas vechi, uitat pe un dulap, bând vinurile alese, în sănătatea acestei necunoscute, care aranjase această amăgire, pe care în amorţirea alcoolului o găseam duioasă, iar zidurile foarte vechi şi groase spuneau: „rămâi la noi”.

Privirile rătăceau în fumul ţigării, presupunând mulţimea odăilor şi din acest etaj, care dormeau, închise, goale, sau mobilate, în noaptea lor.

Era târziu. Mă plimbam încet şi privirile mele se opreau la ferestrele cu gratii înfipte în zidurile groase, zărind o lună fugară pe un senin cu câmp îngheţat.

Pentru a uita şi opri spaima ce se lăsa, îmi luai ultima sticlă rămasă, stinsei lampa de aici, şi trecui prin sala largă luminată slab de lună, către odaia de culcare, unde lampa aprinsă mă aştepta.

Căldura, covorul moale şi grosimea zidurilor zugrăvite de mult, şi aceleaşi gratii la ferestrele stinse de un desiş de copaci lungi şi goi mă izola liniştit pentru a mă crede într-o locuinţă visată în care aş fi voit să rămân uitat. Mobila veche cu un parfum de poveşti arăta odaia unei femei, care părea că pluteşte pe lângă mine, şoptitor, pentru a mă face să zâmbesc.

Lângă pat pe o măsuţă, câteva cărţi, un caiet gros, o cutie de fondante şi ţigări fine, stăteau ca nişte tovarăşe ale insomniei, aici în această clădire veche, înconjurată de copaci vâjâitori sub palida lună.

Pentru a nu plânge în această vrajă, pe care o suportam dureros, băui ultima sticlă ce o adusesem, luând şi din fondantele deschise. M-am culcat târziu; stând între perne, luai caietul pentru a citi impresiuni, scrise de aceeaşi mână ce-mi scrisese scrisorile ce le primisem, gândindu-mă trist la această fantezie, – de a veni pentru anul nou într-o locuinţă atât de veche şi aproape pustie, ascultând şoapte duioase pentru a nu mă simţi amăgit.

Caietul se deschise la o foaie îndoită, unde câteva rânduri veneau ca o explicaţie:

„Nu mi-a plăcut să amăgesc pe nimeni, găsind acest lucru neserios, şi mai totdeauna cu urmări triste. Aş dori ca această nebunie a mea să-ţi rămână indiferentă. Mi s-a părut viaţa în ultimul timp, atât de sever serioasă, încât doream o amintire în aceste ziduri vechi, pe care, după plecarea dumitale, voi simţi-o fără a şti nimeni, – până atunci, când felul meu de a fi îmi va dicta să vă cunosc personal, sau nu. Te rog iartă această amăgire.

Sărbătorile le voi petrece cu familia în oraşul din care ai plecat, şi ne vom întoarce aici pe la mijlocul lunii.

Încă o dată, te rog să ierţi singurătatea şi neexplicarea în care îmi place să mă afund, visând la atâtea la câte au fost..

Scrie-mi ceva în acest caiet… M”.

În vagul unor tăceri adormii în vâjâitul stufişului de copaci, ce înconjura ca un crâng această casă depărtată.

M-am trezit târziu. Un soare clar lumina odaia parfumată şi caldă, iar zarea se întindea la ferestrele vechi cu întinderi de câmpii îngheţate şi zboruri de păsări iernatice.

Spălându-mă, mă trezii, şi mă simţeam întrucâtva mai lămurit de situaţia mea; mă gândeam că a doua zi trebuia să plec, ducând cu mine o nouă melancolie, pentru nu ştiu câtă vreme. Vroiam să văd această casă din depărtare, din parcul ei sălbatic, înainte de a pleca şi coborâi uşor scara lată şi veche, pe unde venisem.

Trăgând un drug de la uşa uscată, din sala de piatră ieşii pe nişte trepte vechi şi înverzite, privind aleea nesfârşită şi goală, ce mă umplu de o melancolie amară, fără a putea să înaintez. Reintrai în vechea clădire, cu ecoul ei de pustiu care, totuşi, părea mai puţin întristătoare, cu violetul fumuriu din fundul parcului sălbatic.

Rătăceam neauzit printre sălile tăcute…

Pustiul acesta explica sufletul necunoscutei mele, care se decisese de a mă avea aici, desigur, după multe zile şi nopţi de singurătate gândită…

Masa şi vinurile alese urmară cu o varietate deosebită. O cameră pe care o zării întredeschisă, licărea de butelii… Nopţi de visare, în care uitam oraşul, spre care trebuia să plec pentru totdeauna. În ultima noapte recitii rândurile ei din caiet şi voiam să-i scriu, după cum mă ruga, terminând scrisoarea.

Beam vinul cu fondanta pe care o luasem, şi aprinsei o ţigară fină din cele lăsate de ea. Putui să scriu câteva rânduri cu o mână tremurătoare:

„Buteliile de vin, consumate de mine, iubită necunoscută, vor spune că ai amăgit un beţiv. Poate că vei uita că am petrecut un an nou într-o clădire veche şi fantastică, care m-a putut găzdui atât de puţin pentru a mă reda mai învins în zgomotul oraşului, ce va pătrunde în odăiţa închiriată ce se încălzeşte atât de greu… Un plâns supărător vei auzi în această cameră după plecarea mea, şi nu cred că voiai o astfel de amintire… după cum şi eu voi duce cu mine un duios ecou, care nu ştiu de este ecoul glasului tău. Un cuvânt fantastic… adio. Va plânge acest cuvânt în parcul sălbatic, la ferestrele vechi, cu gratiile lor de fier, după cum mi-a plâns şi mie în ultima noapte de amăgire, în aceste ziduri groase, pe care părăsindu-le nu ştiu cum le voi privi, ca să nu plâng. B.”

Sunt mulţi ani, şi palate vechi, şi case vechi stau uitate în depărtări de sate… şi câte alte ziduri din zilele noastre, nu vor deveni odată atât de fantastice…

(George Bacovia, Din ciclul „Bucăţi de noapte”)

„Am călătorit foarte mult. Oraşele treceau prin faţa mea ca nişte frunze moarte, frunze viu colorate, dar rupte de pe ramuri. Aş fi vrut să mă opresc, dar parcă mă urmărea ceva. Ceva care venea întotdeauna pe neaşteptate. Uneori era un cîntec cunoscut, alteori, doar un ciob de sticlă străvezie. Merg cîteodată noaptea singur, pe străzile unui oraş străin, cînd nu găsesc pe nimeni să-mi ţină de urît. Trec pe dinaintea vitrinelor luminate ale unei parfumerii. Vitrina este plină cu sticluţe transparente, irizate ca cioburile unui curcubeu sfărîmat.”

(Tennessee Williams, Menajeria de sticlă)

Să fie aceasta calea de evadare mult căutată?

Scripture: Matthew 5:1-12, see 8

Tată, carele eşti şi vei fi,
nu ne despoia, nu ne sărăci,
nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă.
Alungă pe aceea doar care destramă,
dar nu pe-aceea care întăreşte
fiinţa-ntru fiinţă.

(Lucian Blaga, Lauda suferinței)