Posts in Category: Ilustrații la poeziile lui Rainer Maria Rilke

Cântări îngereşti I

Mult îngerul meu

Mult îngerul meu l-am ținut cu sila,
și-n brațele mele obosise tare,
el se făcu mic iar eu m-am făcut mare,
și deodată eu am fost mila
și el doar o rugă tremurătoare.
Atunci cerurile lui înapoi i le-am dat,
el îmi lăsa ce-i preajma, din preajmă dispărând,
el învăța plutirea, eu viață-am învățat
și ne recunoscurăm din nou, încet și blând…

(Rainer Maria Rilke – Cântări îngerești; din Poezii de tinereţe – 1898)

Cântecul orbului II | The song of the blind II

Vulcanii noroiosiCa un copil Domnul încet
orbi de atâta plânset,
prin vântul ca un scâncet
dădea din mâini nepriceput:
să afle în văzduh țărmul știut,
al turnurilor înalt creștet.

Rămas orfan, plânsul striga:
“E așa adâncă lumea,
că El, ce scorni sorii și vara,
ce aburul din piscuri l-a fumat
în toate gândurile scufundat
nu-I mai putea ajunge răsuflarea?
Acolo nu-s flori ce adie
nici dureri pândind, nici rugă vie
nici liniște să mă știe?”

(Rainer Maria Rilke, Noapte cu furtună, fragment)

Cântecul Orbului I | Das Lied des Blinden I

bogdan_dezolare_sulina2012-2_01_resizeSunt orb, voi cei de afară, e silnicie grea,
ceva fără sens, un blestem, e ceva
precum o zilnică povară.
Pe braţul femeii mi-aşez mâna grea,
pe griul cenuşiu e sură mâna mea
şi ea mă conduce prin golul de-afară.

Trecând, forfotind, vă imaginaţi
că altfel ca piatra pe piatră sunaţi,
dar vă amăgiţi: numai eu
trăiesc şi sufăr, fac zgomot mereu.
E-un ţipăt fără de sfârşit în mine
şi nu ştiu, din inimă sau pântec vine.

Recunoaşteţi al cântecelor son?
voi le cântaţi mereu pe alt ton.
Căldura luminii, în orice dimineaţă
pe uşa deschisă în casă o primiţi.
Şi aveţi un simţ, aşa, de la faţă la faţă,
de aceea vă îngăduiţi.

(Rainer Maria Rilke – Cântecul orbului (Das Lied des Blinden). În românește de Dan Dănilă)

Ultima casă din lume

Ultima casa din lume IICasa din marginea acestui sat mǎrunt
e tot aşa de singurǎ ca ultima din lume.

Drumul, care-n acest cǎtun doar drum e,
se duce mai departe, încet, în noapte-afund.

Satul mǎrunt e doar o trecere legând
neştiutor, stingher, lungi douǎ depǎrtǎri,
de-a lungul unor case un drum în loc de-o punte.

Şi cei ce pleacǎ din cǎtun se duc în zǎri de zǎri,
şi mulţi pier poate astfel, drum dupǎ drum, bǎtând.

Rainer Maria Rilke, Îngânare de somn (fragment)

Poetul

PoetulTe-ndepărtezi de mine, clipă trecătoare
Și aripa ta-n bătaie mă rănește.
Sunt singur: ce să-ncep cu graiul oare?
Cu nopțile? Cu ziua care crește?

Iubită, casă, n-am ca să trăiesc,
și nici un loc al meu, să stărui,
iar lucrurile toate, cărora mă dărui,
devin bogate și mă cheltuiesc.

(Rainer Maria Rilke – Poetul)

Însinguratul

Intrare

Precum un călător pe mări departe
sunt printre cei care-s mereu acasă;
zilele pline stau la ei pe masă,
dar mie, zările de chipuri mi-s bogate.

O lume atinge chipul meu atent,
la fel ca luna poate, părăsită,
ei nu lasă stingher un sentiment
şi orice vorbă le e locuită.

Lucruri, ce le-am adus din depărtare,
pe lângă ale lor îmi par ciudate :
ele sunt animale în ţara lor cea mare,
aici îşi ţin suflarea, ruşinate.

(Rainer Maria Rilke – Însinguratul)

Amintire

AmintireŞi iarăşi aştepţi, aştepţi ce pare menit
viaţa să ţi-o mărească la nesfârşit.
Aştepţi ce de altă tărie ţine,
ce-i unic, puternic din cale-afară,
trezirea pietrelor,
adâncimi întoarse spre tine.

În culoare crepusculară
pe etajere apun
volumele-n aur şi brun.
La ţări te gândeşti, ce-ai străbătut,
la chipul şi la veşmântul
unor femei pe care iar le-ai pierdut.

Şi ştii dintr-o dată: aceasta a fost.
Şi te ridici şi-n faţă vezi spaima,
figura şi taina
unor ani ce-au trecut.

(Rainer Maria Rilke – Amintire)

Ceas grav

Ceas grav

Trăiesc acolo oameni, flori palide sub zgură,
şi mor uimiţi de-o lume-mpovărată.
Şi că se schimbă-n hâdă strâmbătură
surâsul lor de gingaşă făptură,
nu vede nime-n noaptea-nfricoşată.

Ei merg pe uliţi, înjosiţi, bătrâni,
de-absurde lucruri cărora slujesc,
şi hainele pe ei se veştejesc
şi-mbătrânesc frumoasele lor mâini.

Mulţimea nu îi cruţă, îi apasă,
deşi sunt slabi, cumva şovăitori,
doar câini străini ce nicăieri n-au casă
merg uneori, tăcut, în urma lor.

La sute de călăi ei sunt ostateci,
şi orice oră-i strigă şi-i arată;
lângă spitale-aşteaptă singurateci
ziua intrării, ziua-nfricoşată.

Moartea-i aici. Nu cea de odinioară
ce-l atinsese pe copil în mers –
nu mica moarte-n magic înţeles;
ci-a lor atârnă verde şi amară,
ca rodu-n ei ce crud va fi cules.

(Rainer Maria Rilke)

Imn morților

Imn morțilorMoartea e mare.

Ai ei suntem
şi gura ni-e surâzătoare.
Atunci când viaţa-ne-o credem în toi,
moartea cutează să plângă
adânc, în noi.

(Rainer Maria Rilke, Final)

Noi suntem calfe, maiştri, ucenici

Cântece cu îngeri Rainer Maria Rilke

Noi suntem calfe, maiştri, ucenici
şi te clădim, tu boltă avântată.
Câteodată, un străin pe-aici
prin cugete trecând ca un sclipici
tremurător, nou meştesug ne-arată.

Urcăm înaltul schelei legănate
cu umerii încovoiaţi sub fiare,
până ce frunţile ni-s sărutate
de-un ceas senin, parcă le-ar şti pe toate;
e solul tău, ca vântul dinspre mare.

Atunci ciocane bat şi bat, vuiesc
prin munţi ecourile rotitoare.
Când te lăsăm în beznă şi-nserare,
contururile tale de abia mijesc.

Doamne, eşti mare.

(Rainer Maria Rilke – Noi suntem calfe, maiştri, ucenici. În româneşte de Dan Dănilă)

foto – „Interbelic” cocktail bar, București