Posts in Category: color

Our world is a magical smoke screen (II)

Our world is a magical smoke screen II

Autumn day

vulcani2012_051_resize

vulcani2012_055_resize

Lord: it is time. The summer was immense.
Lay your shadow on the sundials
and let loose the wind in the fields.

Bid the last fruits to be full;
give them another two more southerly days,
press them to ripeness, and chase
the last sweetness into the heavy wine.

Whoever has no house now will not build one anymore.
Whoever is alone now will remain so for a long time,
will stay up, read, write long letters,
and wander the avenues, up and down,
restlessly, while the leaves are blowing.

(Rainer Maria Rilke – Autumn Day)

 

Tenno-heika, Banzai, Kimi ga yo

bran_oct2013 154_resize

“Dr. Y. Hiraiwa, professor of Hiroshima University of Literature and Science, and one of my church members, was buried by the bomb under the two storied house with his son, a student of Tokyo University. Both of them could not move an inch under tremendously heavy pressure. And the house already caught fire. His son said, ‘Father, we can do nothing except make our mind up to consecrate our lives for the country. Let us give Banzai to our Emperor.’ Then the father followed after his son, ‘Tenno-heika, Banzai, Banzai, Banzai!’ In the result, Dr Hiraiwa said, ‘Strange to say, I felt calm and bright and peaceful spirit in my heart, when I chanted Banzai to Tenno.’ Afterward his son got out and digged down and pulled out his father and thus they were saved. In thinking of their experience of that time Dr. Hiraiwa repeated, ‘What a fortunate that we are Japanese! It was my first time I ever tasted such a beautiful spirit when I decided to die for our Emperor.’

Miss Kayoko Nobutoki, a student of girl’s high school, Hiroshima Jazabuin, and a daughter of my church member, was taking rest with her friends beside the heavy fence of the Buddhist Temple. At the moment the atomic bomb was dropped, the fence fell upon them. They could not move a bit under such a heavy fence and then smoke entered into even a crack and choked their breath. One of the girls begun to sing Kimi ga yo, national anthem, and others followed in chorus and died. Meanwhile one of them found a crack and struggled hard to get out. When she was taken in the Red Cross Hospital she told how her friends died, tracing back in her memory to singing in chorus our national anthem. They were just 13 years old.

Yes, people of Hiroshima died manly in the atomic bombing, believing that it was for Emperor’s sake.” (Hiroshima, by John Hersey, The New Yorker, august 1946)

Dor de vara | Missing the summer

Processed by: Helicon Filter;

La Vama Veche, in august 2007
Romanian Black Sea coast, summer 2007

India calling (4). Havelock island (smartphone photo)

havelock_andaman_mobile - Copie

Havelock island, South Andaman

Andaman and Nicobar special administration area, India

January 26th, 2015

Samsung Galaxy S4

Tolkien Reading Day

Ne vom vedea în Cer la porți de Învieri

frunza-ramuri-blur

Ne vom vedea în Cer la porți de Învieri
Din ale Sale cânturi primi-vom mângâieri.
Din aripile-I întinse peste ale noastre gânduri
Vor răsări speranțe și-or înflori colinduri.

Heaven Knows

heaven_knows

Purtătorii ilegali de suflete

albastru-si-golTot universul nostru era albastru şi gol
 
Tot universul nostru era albastru şi gol
iar noi retraşi în bulgărul numit pământ
viaţă eram deasupra şi la subsol
murind, murmurând.
 
Viii şi morţii viilor
unii într-alţii şi unii peste alţii…
 
Tot universul nostru era albastru şi gol.
Locul pe care-l ocupam, cei vii şi cei morţi
repede se ghicea sau domol
luat în neştire; sau tras la sorţi.
 
Noi ne ţineam unii de alţii
Viii şi morţii. (Nichita Stănescu)

India calling (2)

Fragmente de jurnal (indian) – more to come soon

New Delhi – Andaman, ianuarie 2015

School girls in Havelock

School girls in Havelock

Cele 2 zile petrecute în New Delhi nu mi-au dat răgaz prea mult să mă acomodez. Acuz în continuare șocul cultural al contactului cu metropola de 22 de milioane de oameni. Cineva mi-a dat una în cap. Nu pot scăpa de prima imagine „indiană” imprimată pe retină în drumul spre hotel: bărbatul care-și segmenta motorul mașinii, la ora 2 dimineața, în mijlocul străzii, în timp ce toate autovehiculele din traficul care acolo este permanent îl ocoleau respectuos salutându-l cu claxoane prelungi.

E dimineața zilei 3. Colegul de camera, controlor de trafic aerian, îmi amintește ritos că plecăm spre Andaman. Eu vociferez. Vreau să știu aia și ailaltă, abia am ajuns, unde mergem?! Mă comport ca un fotbalist care se tăvălește pe jos să tragă de timp, în fluieraturile spectatorilor. Înainte să pot să comentez prea mult, sunt luat pe sus și vârât în avionul de Andaman. După 6 ore de zbor și o escală în Chennai, coborâm în Port Blair, capitala insulară, și iar șoc: în final de ianuarie transpirăm abundent sub soarele nemilos care, aveam să aflu, răsare la 5.30 și stă mult pe cer. Aici suntem aproape de Ecuator, nu există variații majore de durată în alternanța zi/noapte.

Andaman și Nicobar sunt teritorii ale Indiei sub administrare specială. Nu doar cuprind rezervații naturale numeroase, dar sunt sediul unor garnizoane militare masive, lucru parțial explicabil prin faptul că sunt mult mai aproape de Tailanda decât de India continentală. Cine dorește să ajungă acolo ar face bine să nu o pomenească direct, la Consulatul Indiei din București – nu pentru că i s-ar refuza viza, ci pentru că infernala birocrație indiană devine încă și mai… infernală atunci când incluzi oficial pe lista destinațiilor tale și Anadamanul. Oricum, pe aeroport ești fotografiat, controlat de mai multe ori și ți se dă un permis de ședere din care rezultă că IT IS STRICTLY FORBIDDEN să faci multe lucruri pentru că altfel YOUR PERMIT SHALL BE CANCELED. Asta, însă, doar pe hârtie; aici în India nimic nu e ce pare a fi…

Privesc curios chipurile oamenilor. Am fost anunțați de Mircea, singurul care a mai fost pe aici, că în Andaman sunt femei foarte frumoase. Le caut de la primele minute. E uimitor cât de variată din punct de vedere antropologic este această țară. În Andaman oamenii sunt mai solizi, cu pielea mai ciocolatie, chipuri mai late, nas de negroizi și pomeți proeminenți. Aflu ulterior că sunt urmașii corciți cu indieni ai băstinașilor, acum aproape dispăruți. În zilele următoare aveam să văd și faimoșii tamili, negri ca tuciul, dar și femei cu aspect est-asiatic, o combinație din câte înțeleg cu populația din Birmania și Tailanda. Vestimentația femeilor e fenomenală; am dileme dacă să continui să concep imaginile pentru alb-negru – ce mă fac, soția va vrea să vadă sari-urile în culori…

În autogara din Port Blair cer voie unui bunic cu păr alb să îi fotografiez nepoatele, cu o alură aproape nobiliară. Sunt încântate, deși se străduiesc să stea bățoase. Nările le freamătă ușor; nu văd turiști europeni zilnic. Oare ce-or gândi despre mine, despre noi?! Mai departe, trec pe lângă o școală și mă bucur din nou de cât este de ușor în India să faci fotografii oamenilor, chiar și copiilor, fără să se alarmeze nimeni că ești vreun pedofil nenorocit. Bucurii simple pe care Occidentul le-a pierdut!

(va urma)