Văzduhul seminţe mişca

Vazduhul seminte miscaVăzduhul seminţe mişca

În ceasul acela pe-a muntelui coamă –
unde-adăstarăm sub brazi,
nimiciţi de arzândul albastru
din clara preziua de toamnă –
Tu adormiseşi pătrunsă de soare
mie alături, în şură de cetini.
În şuier venind din adâncuri
arar ca un val de răcoare.

În valea lăsată în urmă se stinse,
de mult şi ultimul zvon.
O frunză de fag ca o flacără-n păr ţi se-oprise.
Rotind, în descândere, frunza visă
ca-n an mai putea înc-o dată
podoabă să fie de foc altui pom.
Pe munte, pe coamă, se stinse
de mult şi ultimul zvon.

Diafane, seminţe întrăripate,
pe invizibile fire,
zburau peste noi – din veac în altul purtate.
Aşa ne încearcă îndemn câteodată
spre crudă, spre sacra uimire.
Mai are încă – mai are substanţă natură.
şi-n asta nespusă risipă
a-nchipuirii dintre o clipă şi altă clipă,
totul nu poate să fie amăgire.

Văzduhul seminţe mişca
spre ţinte doar undeva-n mituri
întrezărite.
Şi-n timp ce tu surâdeai, ca-n rituri
ţi-am pus un sărut în mijlocul palmei –
niciodată tu nu vei afla! –
ţi-am pus un sărut în calda paloare din palmă
pe linia vieţii, ce se-alegea.

(Lucian Blaga)

2 Comments

  1. Reply
    Iulia-Nicoleta 12 Aug ’12

    mirobolantă!

  2. Reply
    bogdan 13 Aug ’12

    Multumesc, Iulia-Nicoleta! Mai treci pe la mine!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *