Drumul (The Road) II

Drumul (The Road)

Drumul (The Road)

Când se trezea în pădure, în întunericul şi frigul nopţii, întindea mâna ca să-l atingă pe copil, care dormea lângă el. Nopţi mai întunecate decât întunericul, iar zilele, fiecare mai cenuşie decât cea de dinainte. Ca şi când se instala un glaucom îngheţat, făcând lumea să pălească. Mâna lui se ridica şi cobora încet, cu fiecare respiraţie preţioasă. Dădu la o parte prelata de plastic şi se ridică în capul oaselor, înfofolit în straiele şi păturile rău mirositoare, şi privi spre răsărit, doar-doar o zări o geană de lumină, dar în zadar.

În visul din care se trezise, hălăduia printr-o peşteră în care-l ducea de mână copilul. Lumina felinarului lor se zbenguia pe roca udă a pereţilor. Asemenea pelerinilor din fabulă, înghiţiţi şi pierduţi în măruntaiele unei fiare de granit. Canale adânci de piatră, în care picura şi cânta apa. Măsurând în tăcere minutele pământului şi ceasu rile, şi zilele lui, şi anii, întruna. Până ce-au ajuns într-o sală uriaşă de piatră, unde se afla un lac negru, străvechi. Iar pe malul îndepărtat, o creatură care-şi înălţa botul plin de apă din lacul cu mal pietros şi se holba în lumină cu ochi albi şi morţi, orbi, ca două ouă de păianjen. Şi-a aplecat căpăţâna până la apă, ca pentru a adulmeca ceea ce nu putea distinge. Ghemuit acolo, albinos, despuiat, translucid, cu oasele ca de alabastru, turnate în umbră pe rocile din spatele său. Măruntaiele sale, inima palpitândă. Creierul ce pulsa într-un clopot de sticlă mată. Şi-a clătinat capul într-o parte şi-n alta, apoi a scos un geamăt surd, s-a răsucit, a pornit-o cu pas clătinat şi, fără zgomot, a făcut un salt în întuneric.

(Cormac McCarthy, Drumul, în românește la Editura Humanitas, 2009)

Prima postare aici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *