Jilava (12): Spre lumină

Jilava2010_009_resizeToate postările din această serie aici

Redeschid, doar pentru a-i anunţa întreruperea până la o nouă vizită (pe care o doresc cât mai curând) foto-serialul “Jilava ca centru de detenţie comunist”, cu un episod despre Ioan Bărbuş, de la a cărui mutare la cele veşnice s-au împlinit de curând 10 ani.

Ioan Bărbuş s-a născut în 1918, într-o familie greco-catolică din Maramureş, implicată în reușita Unirii. Ca o paranteză, de altfel, în Transilvania cel puţin, nu este de conceput ideea naţională românească fără contribuţia greco-catolicilor – lucru uitat azi, când putem asista la spectacolul trist şi, pe alocuri, grotesc al fricţiunilor mai mult ideologice decât duhovniceşti dintre ortodocşi şi greco-catolici.

Participant la Război, este grav rănit şi nu se mai întoarce pe front. Se implică în politică. Membru al PNŢ, este unul din organizatorii manifestaţiei antibolşevice de la 8 noiembrie 1945, ocazionată de aniversarea regelui Mihai.

Arestat în 1947, este judecat abia în 1949, ca lider de lot al Tineretului Universitar Naţional Ţărănist. Este condamnat la 17 ani de temniţă, pe care îi execută la Râmnicu Sărat, Jilava, Aiud, Malmaison, Văcăreşti şi Oradea.

În 1963, după închiderea centrului de la Râmniu Sărat, este readus la Jilava. Plimbat cu maşina prin Bucureşti, pentru a admira “realizările proletariatului”, este întrebat ce va face după eliberare pentru regim. Răspunde că va face exact ce a făcut regimul pentru el.

Verticalitatea şi îndrăzneala îl vor costa până la sfârşit: va fi eliberat la termen, în 1964, fără să fi beneficiat de decretul de amnistie din acelaşi an. Va fi urmărit în toată perioada de până la revoluţie, considerat fiind, conform dosarului său de la securitate, “element reacţionar, ostil societăţii socialiste”.

După 1989 a fost senator PNŢCD şi vicepreşedinte al partidului. A murit la 7 mai 2001.

Despre omul Ioan Bărbuş scrie astfel fiica sa, Mihaela Bărbuş:

“Ioan Bărbuş se bucură acum de lumină. Nu mai e atins de ingratitudinea unei mari părţi a contemporanilor noştri, indiferent dacă aceasta e mai aproape de nesimţirea animalică sau se ascunde finuţ sub aiureli intelectuale. Oamenii cumsecade vor găsi în el un om obişnuit, care se juca cu câinii de pe stradă, stătea la coadă la cartofi, căra cărţile copiilor şi, da, avea slăbiciuni, însă era şi eroul despre care se poate spune că a trăit cuvintele pe care Churchill doar le-a pronunţat în 1941: nu a cedat, niciodată, niciodată, niciodată, în nimic, mare sau mic, important sau meschin; nu a cedat niciodată decât convingerilor de onoare şi bun simţ; niciodată nu s-a dat bătut în faţa forţei; niciodată nu s-a dat bătut în faţa puterii aparent covârşitoare a duşmanului. “Never give in, never give in, never; never; never; never – in nothing, great or small, large or petty – never give in except to convictions of honor and good sense. Never yield to force; never yield to the apparently overwhelming might of the enemy.”

Tuturor martirilor şi mucenicilor neamului – fie ţărâna uşoară, iar din partea noastră, pomenire şi gratitudine veşnică!

Iar celor care se scuză că „toți au colaborat” cu regimul ilegitim, criminal și antinațional comunist – luați aminte la Ioan Bărbuș!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *