Jilava (5): Fecioara şi moartea

Jilava2010_065_resize“Şi femeile au populat până la refuz temniţele roşii, învăţând acolo calitatea comunismului de a fi o mare nefericire: arta lui de a guverna a fost teroarea; puterea de convingere a fost tortura; orizontul spiritual a fost ateismul; victoria comunismului a fost înrobirea ce s-a realizat prin râuri de lacrimi şi munţi de cadavre.”

Circa 10.000 de femei au fost deţinute politic, în total, până în 1964 – anul amnistiei generale – în gulagul românesc şi supuse aceloraşi rele tratamente ca şi bărbaţii, spre “reeducarea” lor în spiritul “omului nou”.

“Fostele deţinute opinează variat despre seria anchetator – tortionar – gardian. Intrebata despre raportul victima-calau, raspunsul Oanei Orlea este unul variat: calaul se mula pe psihologia victimei, astfel ca existau atat ultraduri, cat si calai ingaduitori, atat calai culti, cat si grosolani notorii, atat fanatici, cat si blazati. Dar toti aveau structura calaului; desi gradul lor malefic varia, el tinea de acelasi continut intunecat al represiunii.

Gardienii vor fi si ei nuantati de Lena Constante: exista sadicii perfecti, brutalii conformisti, actionand de teama detinutilor, si foarte rar, gardienii imblanziti, constienti de pacatul meseriei lor. Lena Constante explica neomenia din penitenciarele de femei prin fanatismul comunist, orizontul marginit al gardienilor, betia puterii, complexele de inferioritate si frica ierarhica (la acestea adaug patologia decalata individual).

Adriana Georgescu va cunoaste tortionari fara scrupule (cel mai faimos fiind Nicolski, ‘omul-sobolan’, mentor al reeducarii de la Pitesti), regimul sau alternand intre sfaturile unor binevoitori perfizi si chinurile fizice la care o supun anchetatorii excitati de ura de clasa, dar si de feminitatea intransigenta a victimei lor. Costin Merisca va face observatia ca la anchetarea femeilor, si mai ales a fetelor tinere, functionarii aparatului de represiune emanau o ‘bestialitate mascula’, care se manifesta lingvistic mai intai, apoi tactil-tortionar.” (Ruxandra Cesereanu – “Călătorie spre centrul infernului”)

Multe femei deţinute politic au trecut şi pe la Jilava, unde am înregistrat această serie de imagini. Una dintre ele a fost Aspazia Oţel Petrescu, arestată la 9 iulie 1948 şi condamnată la 10 ani de temniţă grea pentru adeziune la Cetăţuia – organizaţia de tineret a femeilor din Mişcarea Legionară. Avea să execute 14 ani, în diferite închisori: Mislea, Dumbrăveni, Botoşani, Arad, Miercurea Ciuc şi Jilava.

Doamna Aspazia, azi în vârstă de 87 de ani, a publicat în anul 2000 volumul de memorii Strigat-am către Tine, Doamne, o carte de excepţie, în care depune mărturie despre calvarul îndurat de fiicele acestui neam în închisorile de femei ale gulagului românesc: bătaia, tortura, izolarea pe timp de iarnă în izolatoare de ciment, privarea de somn şi hrană, tratamentele umilitoare şi degradante, ameninţările ori percheziţiile vaginale.

Suportând cu stoicism şi demnitate toate agresiunile fizice şi morale, reuşind să-şi păstreze sufletele întregi, neatinse de urâciunea vieţii penitenciare, femeile deţinute politic au ştiut să înfrumuseţeze viaţa în detenţie “aruncând vălurile albe ale frumuseţii peste realităţile hâde ale închisorii”.

“Teologul nostru a fost rugăciunea. Ne-am rugat în comun şi ne-am rugat fiecare în parte. Ne-am rugat pentru noi şi pentru toţi ai noştri, pentru prieteni şi pentru duşmani, şi ne-am rugat mai ales să nu ne părăsească cele trei mari virtuţi: credinţa, speranţa şi iubirea”.

“Ce vă leagă pe voi, blestem sau jurământ, că împărţiţi totul între voi, de la pîine şi lighean, până la râs şi plâns?”, le-a întrebat într-o zi o frumoasă unguroaică din lotul criminalelor de război. Amintindu-şi acest episod, Aspazia Oţel Petrescu scrie:

“Acum îmi este mai limpede ca oricând că ceea ce ne lega era iubirea. O iubire uşor tristă, pentru că era o iubire jertfelnică. Erau îngropaţi în această iubire toţi anii noştri tineri, toate fericirile posibile, dar pierdute pentru totdeauna, tot felul de dureri şi amărăciuni izvorâte din slujirea la care am fost chemate. Era frumoasă şi profundă această iubire, pentru că era transfigurată de speranţa că este folositoare patriei, că va reuşi să străpungă norii grei ai împilării ateiste la care era supusă ţara. Era frumoasă şi profundă pentru că era binecuvântată de Iisus şi de Sfânta Sa Maică. Ce fermecătoare erau convorbirile noastre cu Ei prin rugăciune… şi ce uşor este să treci peste greutăţi atunci când simţi în jurul tău iubire”.

O carte scrisă cu luciditate, cu umor pe alocuri, dar întotdeauna fără patimă. Ce grozavă limpezire a minţii ar fi ea pentru tinerii de azi, care cresc ca buruienile, fără Dumnezeu şi fără idealuri. Cu o condiţie – să o citească.

(Va urma – postarea anterioară aici)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *