Vecinul care-a murit

sighisoara_2010_066_resize

În celula de alături a murit alaltăieri unul.
Era un vieţas ofticos.
Tusea-i sunase mai neagră de cum e ceaunul,
şi-o noapte-a vărsat sânge pe jos.

Stă zugravit cu văpsele sărace – sfânt pe şindrilă –
când lacătu’n zori a svâcnit.
Amar, înlemnise obrazul în crâncena silă.
Gardianul aşa l-a găsit.

Au venit alţi doi paznici, trăgând mohorâţi din ţigară,
şi’ntr-o pătură ruptă l-au pus.
Mâna-i curgea ca o zdreanţă din uniforma-i murdară,
şi ei l-au luat şi l-au dus.

Galbeni, de după zăbrele pândeau, tăcuţi, osândiţii
cum leşul afară e scos.
Pe gardieni şi pe mort ploua vânăt, după tradiţii,
vânăt, tărăgănat şi cleios…

În celula de alături a murit alaltăieri unul.
L-au luat şi l-au dus de la noi…
Dar, noaptea, când ploşniţa suge şi luna e ca tutunul,
ocnaşul mort a venit înapoi.

Mi-a venit la vizeta cu paşii de frunze: – Hai, frate.
Am sărit de pe scândura mea.
Obrazul şi ochii-i luceau de fericiri dilatate,
şi putreda-i gură zâmbea.

-Hai, frate, mi-a spus, şi-un freămat parcă-l bătea într-o dungă.
M-aşteaptă afar’ un landou.
Deasupra temniţei m-am plimbat cât e noaptea de lungă,
şi plec cu landoul din nou.

Nu, nu m-au ros niciodată oftica, foamea, păduchii,
în stele am grajd de aur curat.
Landoul meu are ocale de-azur pe roate, pe muchii,
noaptea’n celulă mi l-am lucrat.

Vecine, văzduhul ne cheamă vibrând din vechi violoncele.
Vezi Calea Laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnaăilor: uite, i-am întâlnit printre stele
din lanţuri sunând, în convoi.

Vino cu mine. Din rogojină fă-ţi verde trasură.
Sunt paturi albe sus, şi sunt pâini.
Ne-aşteaptă’n luceafăr Iisus, cu lapte cald şi prescură
şi-un pahar plin cu lacrimi, în mâini.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *