Despre Alchimia Fotografiei

IMG_5367_resize

Maestrul Claudiu Gilmeanu căutând piatra filosofală.

DESPRE “ALCHIMIA SCRISULUI”

de Florin Mihăescu

[…] orice creaţie care urmăreşte un demers spiritual se poate înscrie în fazele unui proces alchimic de prefacere a haosului în cosmos, de cristalizare a pietrei filozofale. Gândirea devine trăire interioară, fiind pusă la rândul ei sub semnul de foc al harului. Iar scrisul apare în mod firesc şi imperios, ca tensiunea unui preaplin de simţire şi gând, ca urmare a realizării unui anumit nivel de împlinire lăuntrică, de atingere a unei incandescenţe care începe să radieze de la sine.

Scrisul este şi el un meşteşug, un «meşteşug» intelectual desigur, implicând o ştiinţă şi o tehnică. Apoi, dacă scrisul nu are o legătură cu focul material, are oricum una cu focul spiritului, căci are ca materia prima ideile, şi ce sunt ideile, în accepţia lor cea mai pură, dacă nu inspiraţia suflului înălţimilor, dacă nu coborârea focului sacru al duhului? Iar alchimia ce este, sau ce a fost altădată, decât ştiinţa şi arta metamorfozelor unei materii prime cu ajutorul focului, transformat până la urmă în lumină? Şi dacă această ştiinţă e azi pierdută, sau e alimentată de focuri din adâncuri, au rămas totuşi simbolurile, al căror sens iată reînvie astăzi, aici şi acum, în acest simpozion, şi poate chiar în acest articol.

Nu vrem să reluăm aici cele scrise de A. Rimbauld în celebrul lui articol Alchimie du Verbe în care termenul alchimie era folosit metaforic, iar transformările la care era supus verbul erau într-adevăr poetice, dar numai imaginative, ajungând rareori până la simbol. Noi socotim alchimia o ştiinţă tradiţională a transmutaţiei şi metamorfozelor, adică a trecerii unui material brut, inform, haotic, într-o operă bine structurată şi profund semnificativă. în acest sens, orice creaţie care urmăreşte un demers spiritual se poate înscrie în fazele unui proces alchimic de prefacere a haosului în cosmos, de cristalizare a pietrei filozofale. Gândirea devine trăire interioară, fiind pusă la rândul ei sub semnul de foc al harului. Iar scrisul apare în mod firesc şi imperios, ca tensiunea unui preaplin de simţire şi gând, ca urmare a realizării unui anumit nivel de împlinire lăuntrică, de atingere a unei incandescenţe care începe să radieze de la sine.

La început scrisul este mai mult o nevoie de notaţie, de informare, de luare la cunoştinţă, de memorare, decât o consecinţă a unei cunoaşteri reale şi o nevoie de comunicare a unei acumulări de date care pot satisface întrebările eului, dar nu şi aspiraţiile Sinelui. Din momentul în care se trece de la simpla ştiinţă la cunoaştere şi înţelegere efectivă, din momentul în care începe combustia internă apare necesară închiderea vasului hermetic, a athanorului psihic, pentru a se putea opera transformarea mercurului în sulf, a mineralului brut în piatră cristalină.

Scrisul trebuie să apară, aşadar, în momentul în care starea interioară, la început efervescentă şi tulbure, atinge un anumit grad, o anumită maturare, un nivel spiritual din care încep să izvorască şi să curgă gândurile, să se formeze primele picături de elixir de viaţă. Atunci intervine o tensiune a meditaţiei care se cere concentrată pentru a nu periclita echilibrul vasului. Atunci un singur cristal este de ajuns pentru ca lichidul să se transforme, pentru ca toată licoarea să cristalizeze, să se fixeze într-o formă prin care se răsfrânge lumina. Şi această picătură, acest cristal este rezultatul unui influx de har, fără de care procesul poate dura indefinit fără să se producă «miracolul» transmutării. Un influx care poate fi prilejuit în mod misterios de un gând, de o persoană, de un eveniment sau de «nimic» sesizabil, care închide în el un univers în expansiune. Grăuntele de muştar se transformă într-un arbore în care cântă păsările, prin care zboară îngerii. Aşa cum limbile de foc ale Duhului Sfânt s-au transformat în ziua Cinzecimii In limbile neamurilor şi în Evanghelii.

Altfel spus, atunci când sufletul se umple de duh, intervine o anumită nevoie de mărturisire, de eliberare de tumultul interior, de figurare a nefigurativului. Pagina albă devine un vas gol care se cere umplut cu scăpărările meditaţiei, un vas în care se culege şi se păstrează licoarea pură a cunoaşterii, ca un alt Graal (grasale) care devine carte (gradale). Şi atunci când această mărturisire se face în faţa lui Dumnezeu este ca o dăruire, ca o ofrandă, ca o jertfă de laudă adusă izvorului din care preaplinul a pornit. Scrisul devine o reamintire a Numelui divin şi o rugă de mulţumire pentru focul trimis, fără de care iluminarea nu s-ar fi produs. Acestea sunt motivaţiile profunde şi secrete ale oricărui scris împlinit, care trebuie să înceapă cu invocarea-amintire a unui Nume divin şi să sfârşească cu lauda de mulţumire, după care urmează tăcerea consfinţită de un Amin.

In esenţă, aceste desfăşurări laborioase şi labirintice au o configuraţie mult mai clară atunci când sunt transpuse simbolic într-o operaţie alchimică. Scriind ne supunem în fond unui proces alchimic în care o stare interioară se fixează, după prefaceri de multe ori misterioase, într-o operă de durată, în care efemerul se regăseşte purificat şi transfigurat în Şinele permanent. Scrisul este mai întâi un mod de izolare, de separare de ambianţa turbulentă, risipitoare, acaparatoare. Este un mod de a întoarce spatele aparenţei iluzorii dar ispititoare, pentru a putea privi cu acuitate şi pătrundere în profunzimile eului şi a descifra aici înălţimile Sinelui.

Această separare trebuie urmată de o concentrare nu numai a gândurilor, ci a întregii fiinţe în jurul unei idei-forţă, a unui centru care devine un nod ce trebuie desfăcut sau tăiat pentru a-i elibera legăturile interioare. Separarea devine astfel un auxiliar al concentrării pentru care constituie un suport, favorizând «adunarea a ceea ce este risipit», formarea unui fel de materia prima pentru meditaţiile ulterioare. De multe ori, albul hârtiei este golul care formează această concentrare, formând o tabula rasa după care totul trebuie luat de la început. Albul opalescent se concentrează în fiat lux-ul care înscrie în clar primele gânduri. Alteori, fila albă este o probă a golului, a inerţiei care împiedică începutul şi care trebuie învinsă pentru ca procesul să poată demara. Albul se confundă atunci cu noaptea în care gândul se pierde fără o stea călăuzitoare.

Are loc astfel o primă fixare, o coagulare în jurul unui gând, a unei teme, a unei idei, o primă cristalizare în masa amorfă a stărilor lăuntrice. în această fază de pregătire a materiei prime, cunoscută în alchimie ca opera la negru, are în ea ceva greoi, penibil chiar, până să se învingă inerţia substanţei, până să se formeze din amestecul impur, care nu cedează uşor, metalul nobil, primul cristal. Este ca o incubaţie care pregăteşte încolţirea germenilor şi naşterea embrionului (V. Lovinescu) [1].

Ceea ce urmează după această pregătire a materiei prime este un proces complex de solve-coagula de disoluţii şi precipitări, de topiri şi coagulări, de calcinări şi redizolvări care, pe de-o parte produc o reducere a substanţei (excesus mentis) la ceea ce este esenţial (ascensio mentis) şi pe de altă parte duc la o purificare a cugetărilor de lestul şi impurităţile lor. în soluţia astfel purificată se produc primele cristalizări stabile (în fază lichidă) care dau o primă formă substanţei, organizând-o în jurul unei idei călăuzitoare. Este procesul simbolic cunoscut în alchimie ca opera la alb în care impurităţile mercurului vulgar sunt decantate, iar agitaţia lui este structurată şi fixată, obţinându-se mercurul filosofal.

Toate aceste operaţiuni au drept scop nu numai apariţia şi dezvoltarea embrionului ci şi creşterea lui într-un mod ordonat, ci şi curăţirea lui de paraziţii care-l pot sufoca. în fond, în această fază suntem în situaţia celor patru seminţe din parabola Semănătorului care pot da rod dar pot rămâne şi neroditoare dacă au căzut pe drum şi le-au mâncat păsările, dacă au căzut pe stâncă şi s-au uscat sau au căzut pe pământ umed şi le-au năpădit buruienile. în simbolism alchimic, mineral, scriitorul are de luptat fie cu o învălmăşală de gânduri care diluează compostul, în care caz trebuie aplicată o asecare a timidului, fie cu o uscăciune a gândurilor care le împiedică să crească, în care caz este nevoie de o umidificare a uscatului.

De asemenea, pot apărea împiedicări, noduri dure care nu pot fi dizolvate decât printr-o topire sau chiar prin calcinare, operaţie dură, chinuitoare, care supune la mari eforturi şi suferinţe ce trebuie depăşite înainte de a merge mai departe. La fel cum e posibil ca totul să fie în stare de dispersie când nimic nu se leagă şi când trebuie să intervină precipitări, condensări, decantări şi reduceri care să favorizeze aglomerarea, în tot acest timp vasul hermetic, psihicul uman, trebuie ţinut izolat, închis pentru a nu se produce otrăvirea compostului. Şi toată operaţia trebuie condusă fără grabă, în stare de veghe lăuntrică la foc mai viu sau mai lent, dar suaviter et magnum cum ingegno.

Aceste procese complexe şi de multe ori imprevizibile se pot sintetiza în ceea ce se numeşte calea uscată şi calea umedă. în calea uscată dificultatea constă în depăşirea obstacolului constituit de facultăţile umane obişnuite, cu ajutorul chiar al acestor facultăţi, ceea ce implică o calificare privilegiată şi foarte specială, un fel de «demnitate» naturală dacă nu o transmisie iniţiatica prealabilă. în calea umedă, mai ales atunci când mijloacele folosite sunt violente şi exterioare, dificultatea constă mai ales în menţinerea trează a conştiinţei, căreia în mod brusc îi poate lipsi suportul fizic al corpului. Dificultatea în calea uscată este cu atât mai mare cu cât simţul individualităţii este mai dezvoltat, cu predominanţa facultăţilor cerebrale, atât de caracteristice lumii moderne. «Pentru cei vechi, pentru orientali, şi în genere pentru fiecare fiinţă cu conştiinţa deschisă spre lumea imaterială, calea umedă oferă posibilităţi mai imediate; în schimb, aici efortul cerut este mai mare, dacă realizarea trebuie să aibă un caracter activ şi să nu condu-că la stări mistico-extatice» [2]. Nu se poate spune că toate aceste probleme nu sunt şi cele ale scriitorului în luptă cu scrisul său.

Aceste prime rezultate coerente ale operei la alb trebuie consolidate şi şlefuite, trebuie reluate şi rafinate până la transparenţă, până la perfecţiune, cristalele formate se redizolvă şi se vaporizează la temperaturi mai înalte, totul trecând în fază de gaz, de rarefiere, de transparenţă spirituală. Are loc în sfârşit sublimarea care este o recristalizare de mare fineţe şi puritate; este un proces care în alchimie este descris ca spiritualizarea corpului (vaporizare) şi corporificare a spiritului (cristalizare-sublimare). în această fază intervine, la marii scriitori, focul transfigurator în ceea ce se cheamă opera la roşu. La desăvârşire nu ajung însă decât marile spirite care, pe lângă tehnică, sunt vizitate de har, ambele necesare unei cristalizări perfecte, prin ştiinţa şlefuirii şi arta geometrizării, căci ars sine scientia nihil. Se trece astfel de la mercur la sulf, de la argint la aur, de la piatra brută la piatra filosofală în acest opus alchimicum care este deplina realizare spirituală a lui magnum opus.

Desigur, toate aceste procese şi operaţiuni au în alchimia scrisului un evident sens simbolic. Ele pot avea loc succesiv, dar în realitate ele se suprapun şi se dezvoltă simultan. Ordinea lor poate fi alta decât cea normală, în funcţie de «temperamentul spiritual» al scriitorului şi de tehnica cu care este condusă operaţia. Multe din aceste procese pot lipsi, «arzându-se» etapele, aşa cum multe iau forme greu de definit; pentru că, în ultimă instanţă, actul scrisului ca şi procesul alchimic este în bună parte misterios, neexistând «reţete», ci doar tendinţe care pot conduce la desăvârşirea operei. Un lucru însă este sigur: pentru ca toate aceste operaţiuni să conducă la realizarea operei este necesară o asceză şi o disciplină fără de care procesul se poate întrerupe sau poate lua un curs care să-l compromită. «Există o întreagă serie de sugestii care indică adaptări, descompuneri, readaptări şi transformări ale forţelor psihice şi ale actelor corespunzătoare pe care spiritul trebuie să le conducă. Disciplina se aplică sensibilităţii, voinţei şi gândului, de sus în jos şi de jos în sus. Asceza interioară şi exterioară fortifică şi purifică eul; această forţă majoră care se trezeşte în centru, reacţionează asupra gândirii şi imaginaţiei, supunându-le, controlându-le, călăuzindu-le prin toate nivelurile conştiinţei» (Geber). în sfârşit: «toate facultăţile şi toate simţurile trebuie să participe la înfăptuirea Operei, nimic netrebuind să rămână inactiv. Trebuie să fii în stare să afirmi spiritul în faţa tuturor obstacolelor şi primejdiilor, purificându-te interior şi exterior… O veche învăţătură spune că Arta angajează omul în întregul lui. Ars totum requievit hominem, prima şi ultima condiţie fiind integrarea Sinelui şi realizarea Operei» (J. Evola) [3].

Intregul proces al scrisului, ca şi procesul alchimic, cu toate indefinitele sale variante şi semnificaţii simbolice constituie Opera care este o Creaţie (poiesis), o imago mundi realizată printr-o imitatio dei. In împlinirile ei cele mai înalte, ea poate fi echivalentul unui act iniţiatic, cu cele trei mari faze: lectio, meditatio, contemplatio, la capătul cărora scriitorul, scrisul şi scrierea formează o singură realitate, unică, irepetabilă.

Din această perspectivă, scrisul ni se pare a fi echivalentul unei meditaţii, al unei rugăciuni sau chiar al unei realizări iniţiatice, fie ea şi virtuală. Reamintim că orice gest făcut lucid şi cu intensitate devine simbolic în cel mai înalt grad, şi în acest dens el poate străbate lumile, încărcându-se de duh şi adevăr. Şi cum orice simbol trăit este purtător de influenţă spirituală [4], scrisul poate căpăta o valoare aproape rituală. Mai mult încă, după doctrina metafizică a acţiunilor şi reacţiunilor concordante (apurva) orice gest şi cu atât mai mult scrisul, pe lângă o componentă orizontală care se propagă în lumea noastră, are şi o componentă verticală care străbătând lumile revine asupra noastră şi ne reîntâlneşte aici şi acum, sau altcândva şi altunde. în sfârşit, orice gest îndreptat cu intenţie spre înălţimi, poate deveni un gest metafizic, scăpând de sub atracţia lumii noastre, pentru a se regăsi în acea Liber Mundi a Roza crucilor sau în acea Carte a Vieţii la Judecata de Apoi.


NOTE:
[1] Lovinescu Vasile. Exerciţii de meditaţie, Rosmarin, Bucureşti, 2000
[2] Evola Julius. Tradiţia hermetică, Ed Humanitas, Bucureşti, 2000.
[3] ibidem
[4] Guenon Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, Humanitas, Bucureşti, 1999.

One Comment

  1. Reply
    ionel onofras 31 Oct ’10

    da domnule, interesant eseu, cat despre Base, multi nu il inghit dar majoritatea il mananca…:)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *