“Îşi aminti că s-a trezit odată, într-o asemenea noapte, şi a auzit clămpănitul crabilor în cratiţa în care lăsase nişte oase de antricot de la cină. Tăciunii sleiţi, de un roşu adânc, ai focului din lemne aduse de ape, abia pulsând în vântul dinspre mare. Zăcea sub miriade de stele. Orizontul negru al mării. S-a ridicat, a înaintat pe ţărm şi-a stat cu picioarele goale pe nisip şi s-a uitat cum se-apropie valul palid de-a lungul ţărmului şi se prăvale şi iar se-ntunecă. Când s-a întors la foc, s-a lăsat în genunchi lângă ea şi i-a mângâiat părul în timp ce dormea şi şi-a spus că, dac-ar fi fost Dumnezeu, ar fi făcut lumea exact aşa cum este, nicicum altfel.”

Fragmentul nu-i dintr-un roman de dragoste şi nici măcar din Guy de Maupassant. Este singurul punct luminos pe care l-am putut găsi în cartea “Drumul” (“The Road”) de Cormac McCarthy. Cartea a primit Premiul Pulitzer pe anul 2007, dar nici nu mai ştiu dacă are vreo importanţă. Mărturisesc că arareori în viaţa mea am fost atât de îngrozit ca acum, citind-o.

“Drumul” este povestea unui tată şi a fiului său care îşi fac drum printr-o Americă post-apocaliptică, devastată de un cataclism nenumit. Soarele este ascuns de un nor de cenuşă: e foarte frig, vegetaţia a murit, animalele la fel. Puţinii oameni rămaşi sunt canibali şi necrofagi. Cei doi caută să ajungă pe coastă, în sudul SUA, unde speră, fără temei, să fie căldură, hrană şi “oameni buni” (termen care revine obsedant în roman, alături de “focul” pe care îl duc – mai puţin e vorba de flăcările care îi feresc de moartea prin îngheţ cât de sensul alegoric, ei refuzând să abdice de la valorile morale într-o lume dezumanizată).

În afară de ce-am transcris în fragmentul de sus (de altfel doar o amintire într-un vis), toată cartea este o disperare neagră, contaminantă.

Am făcut cartea cadou imediat ce-am terminat-o, chiar înainte să ajung acasă (am cumpărat-o într-o călătorie). Mi s-a părut prea răscolitoare; paginile în care copilul aproape moare de foame sub ochii tatălui le-am găsit, ca părinte, insuportabile.

În text abundă subordonate legate prin “şi”, gerunzii sau participii în loc de verbe predicative şi dialoguri aproape monosilabice. Un stil inconfundabil.

“Zilele se scurgeau una după alta, fără număr şi fără semne-n calendar. Pe şoseaua interstatală, în depărtare, şiruri lungi de maşini arse, mâncate de rugină. Jantele dezvelite ale roţilor zăceau într-un sediment gri, întărit, de cauciuc topit, în inele de sârmă înnegrite. Cadavrele incinerate, zbârcite până la dimensiunea unui copil, pe arcurile dezgolite ale scaunelor. Zece mii de visuri îngropate în inimile lor răsfierte. Mergeau mai departe. Călcând pe lumea moartă, asemenea şobolanilor pe-o roată. Nopţile cu liniştea lor mormântală, cu bezna încă şi mai adâncă. Atât de frig. Abia dacă-şi vorbeau. Tuşea tot timpul, băiatul îl privea cum scuipa sânge. Târându-se mai departe. Jegos, zdrenţăros, fără speranţă. Se oprea, se sprijinea de cărucior, băiatul continua să meargă, apoi se oprea şi se uita în urmă, iar el îşi ridica ochii plini de lacrimi şi-l vedea acolo, în drum, uitându-se la el peste umăr, dintr-un viitor inimaginabil, luminând în acea pustietate ca un tabernacol.”

Expresia “aşa trebuie să arate iadul” poate părea potrivită aici, dar e un clişeu. Se mai pune şi întrebarea “care iad”. Învăţătura creştin-ortodoxă arată iadul altfel (neputinţa sufletelor de a-şi îndrepta dorinţa spre comuniunea cu Dumnezeu ca bun spiritual, rămânând într-un continuu regret că nu se mai pot bucura de plăcerile materiale sau ale orgoliului cu care s-au obişnuit); McCarthy însă nu e ortodox; iadul lui e unul “umanist”, adică un loc fizic, dominat de absenţa iubirii şi speranţei, stare de care poţi scăpa, doar prin moarte, adevărat – dar poţi scăpa, totuşi.

Un lucru e comun tuturor iadurilor: întotdeauna omul este singurul vinovat pentru existenţa lor sau pentru prezenţa lui într-unul din ele. Dumnezeu, în măsura în se acceptă că există unul, nu doreşte ca noi să fim acolo.

Două sunt concluziile mele:

- Un scenariu (final) apocaliptic, indiferent cum ar fi el văzut, este înrădăcinat în însăşi natura existenţei noastre (căzute). El va avea loc indiferent de comportamentul nostru, care individual poate fi bun sau rău. Apocalipsa este inevitabilă şi e scrisă încă din momentul Căderii din Rai. Însă modul în care o trecem fiecare, sau dacă reuşim să o trecem, depinde doar de noi. Creştinul nu se împotriveşte apocalipsei, ştiind că ea va veni, ci caută doar amânarea ei. Poate părea fără rost, căci timpul nu înseamnă nimic în eternitatea lui Dumnezeu; el poate fi însă măsurat în suflete salvate. Sensul vieţii creştinului este aşadar avansarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi nu câştigarea unei bătălii pe care doar Hristos o va câştiga pentru el, în marea Sa milă.

- Omul a fost creat ca fiinţă comunitară, destinat aşadar a trăi în comuniune – cu soţul/soţia, familia, neamul, Dumnezeu. Omul ca individ autosuficient, perfect autonom şi neinfluenţat în capacitatea sa de alegere şi decizie, e o utopie.

Adevărul e că există o inflaţie de filme şi cărţi apocaliptice sau post-apocaliptice şi e firească o saturaţie. Însă e cam aceeaşi situaţie ca în literatura fantasy: acolo, fără geniul şi erudiţia lui Tolkien, n-avem decât tone de maculatură. Totul e să ai răbdare să alegi; la final, merită efortul…

“The Road” s-a şi ecranizat, cu Viggo Mortensen. N-am văzut filmul; dacă îl vedeam, probabil nu mai voiam să citesc cartea. Acum că am citit-o, nu mai vreau să văd filmul.

McCarthy este şi autorul No country for old men, după care s-a făcut un film de 4 Oscar-uri. Acolo altceva te bântuie: mutra bonomă a criminalului sociopat Anton Chigurh (sugar), care te roagă frumos să-i ţii niţel bagajul, doar cât te împuşcă.