Reality check in Colentina si Afumati, cu Papuashu

Sambata dimineata, cand ceatza-i lipita de drum, rasaritul ma prinde impreuna cu Octavian pe lacul Colentina. Incercam sa gasim un loc unde, in preajma lui 6:22, sa fotografiem blocurile Impuscatului si casele noilor imbogatiti, oglindite – egal si nediscriminatoriu, cum se cuvine unor locuinte europene – in apa lacului care margineste Bucurestiul la nord-est.

colentina_afumati_220809003_resize

colentina_afumati_220809015_resize

colentina_afumati_220809026_resize

colentina_afumati_220809012_resize

colentina_afumati_220809025_resize

Evitand mormanele de gunoi de peste tot, atenti sa nu murim stupid, calcati de unul din trenurile de navetisti care circula bezmetic spre gara Obor, intalnim ici-colo cate un pescar. Stau incordati, cu sacosele petrecute pe brat, gata parca sa o ia la fuga. Fie beti, fie braconieri, fie amandoua, ne arunca priviri nervoase, scuturand in nestire batul unditei. Unul, intr-o barca, ne striga ceva in limba Alcoolicilor Anonimi. Tragem cateva cadre si ne intoarcem.

colentina_afumati_220809009_resize

colentina_afumati_220809024_resize

Doua ore si cativa kilometri mai incolo, la Podul Al Doilea de la Voluntari, ne intregim cu Andrei si pornim spre Fortul Afumati, candva o mandrie a Armatei Romane. La fel ca si celelalte 17 care inconjoara Bucurestiul, au costat sume colosale, insa n-au fost niciodata folosite. Cand sa fie inaugurate, au inventat nemtii aviatia de bombardament, asa incat catacombele au ramas bune doar ca depozite. Octavian scrie aici mai multe despre centura de fortificatii.

Asteptam oarecum febril intalnirea cu fortul, obiectivul central al iesirii, mai ales pentru mine, care, la fel ca multi bucuresteni, nu-mi cunosc bine nici orasul, dar’mi-te imprejurimile.

Odata trecuti de cerberul de la poarta santierului infipt in zona pe unde odata faceau manevre bravii militari, intram pe terenul primariei locale. Al nimanui, mai corect, dupa cum dovedesc muntii de gunoi in putrefactie si de moloz, aruncati iresponsabil si care blocheaza, aproape, poteca ce coboara spre fort. Andrei, in bermude, se inteapa, se urzica si [se] injura pentru ca nu si-a luat pantaloni lungi.

Fortul este o ruina: la nivelul solului, locurile unde erau usile si ferestrele sunt oarbe. Si caramizile care au putut fi desprinse au disparut. Prin gauri se vad zonele imediat interioare, de asemenea golite de orice se putea valorifica. Aproape la toate intrarile exista cate un sant umplut cu apa maloasa si omniprezentele deseuri.

colentina_afumati_220809027_resize

colentina_afumati_220809029_resize

colentina_afumati_220809061_resize

Comentam cu voce tare, ce obiectiv turistic grozav ar fi fost reteaua de fortificatii; mama, ce tururi cu ghid s-ar fi putut face pe aici. …Daca am fi fost in alta tara, poate. Deocamdata, noi avem alte probleme: nu mai e zi de la Domnul sa nu auzi de un jaf armat sau de un scandal declansat de hoardele tiganesti care au pus stapanire pe Romania.

La intrare ne intampina cateva simboluri vrut sataniste si o bucata de folie de plastic, intinsa in diagonala. Pana sa gasesc simbolistica imprimata sinteticului de adeptii lui Belzebut, observ ca pentagrama e desenata invers si arata ca simbolul Armatei Rosii. Ma apuca rasul: in Romania, pana si satanistii sunt o gluma proasta.

colentina_afumati_220809036_resize

Pe masura ce mergem spre interior, culoarele coboara si mirosul de ranced si mucegai se inteteste. Calcam pe un fel de mazga si sunt putin ingrijorat sa nu duc acasa cine stie ce bacterie mancatoare de carne de om, ascunsa prin catacombele neaerisite de aproape un secol. Scoatem lanternele si… la lumina lor lucrurile devin putin mai familiare: peste tot, ambalaje, sticle si cateva anvelope. Remarc una de tractor. Cine mama dracului a carat o anvelopa de tractor in inima unui fort parasit si de ce?!

colentina_afumati_220809047_resize

colentina_afumati_220809065_resize

Ici-colo, unde bifurcatiile duc in sus, spre gurile de mitraliera sau turelele dezafectate, pe trepte cresc, timid, plantute.

colentina_afumati_220809037_resize

colentina_afumati_220809052_resize

colentina_afumati_220809056_resize

Dedesubtul turelei mari, intr-o incapere inalta, cilindrica, cineva a facut foc cu anvelope. Ne dam seama dupa insertiile metalice pe care flacarile nu le-au putut mistui. Fie homeless-i in cautare de putina caldura, fie, cine stie, satanistii autohtoni or fi inventat un ritual sacrificial in care victima e afumata nu cu ardei, ci cu negru de fum de Danubiana. Doar suntem la Afumati, nu?!

colentina_afumati_220809068_resize

Inapoi in centura de la exteriorul fortificatiei, incaperile compartimentate sunt distruse sistematic, parca metru cu metru. Peretii despartitori au fost tocati si imprastiati pe jos. Cautam zadarnic o logica; cu molozul nu poti face nimic, la ce bun atata furie?

colentina_afumati_220809063_resize

Pe un tavan, la semiinaltime, zgariat in tencuiala: NELY + IONEL 31.I.1972. Deci generatia noastra nu e prima care considera fortul un loc de interes. Marginile zgarieturii sunt zdrentuite si stau sa cada, labartand scrisul si unind literele.

colentina_afumati_220809064_resize

colentina_afumati_220809066_resize

colentina_afumati_220809067_resize

colentina_afumati_220809062_resize

Andrei isi lasa lampasul de-o parte vreme de o clipa.

colentina_afumati_220809072_resize

Afara, la aer ceva mai curat, un mugure de speranta: o buruiana si-a intins florile galbene peste o bucata de zid, aratand ce se va alege, pana intr-un previzibil sfarsit, de toate zbaterile noastre.

colentina_afumati_220809073_resize

Aici se termina imaginile, insa din pacate finalul excursiei n-a tinut seama de nota optimista. Ajunsi inapoi in “civilizatie”, continuam reality check-ul matinal la un birt unde oprim sa mancam si sa udam gatul.

Birtul e mizerabil. Stam intr-un fel de veranda, prin fata careia, la un metru, trece soseaua.

Ca sa fim din acelasi film cu decorul, ar fi trebuit sa mancam salam de vara si paine rupta cu mana. Totusi, ne-am “permis” o sunca mai de calitate si paine feliata, plus ardei, motiv pentru care detectam privirile intrigate ale vecinilor de socializare matinala, care se fac tandari la masa alaturata, la un pahar de “genocid”.

Dintr-un set de difuzoare suspendate, la o inaltime perfecta ca sa se acopere de grasimea si fumul gratarului, gajaie manele. E un duet: el se tanguie plangand, ea plange tanguindu-se. Ceva cu iubirea pierduta si cu banii care nu rezolva problemele. Simt cum neuronii [de]cedeaza cu viteza luminii. Acum inteleg de ce ascultatorii de manele sunt la nivelul lui “a e i o u”. Dupa cateva zile de ascultat asa ceva, te cretinizezi complet, chiar daca vreodata ai incercat sa fii si tu cineva.

Langa birt e capatul liniei locale 511 (?) iar soferii, intre curse, comanda cate ceva la “Capsa”. Cand comanda e gata, grataragiul baga capul printr-o spartura a geamului si bate intr-o oala in semn de “gata masa”. Apropo, grataragiul e totuna cu baiatul de la tejgheaua de bauturi si cu casierul, si evident nu se spala pe maini intre etape.

Meniul cuprinde, pe langa matusalemicii mici si carnati (cu “PINE” – asta e probabil o varietate locala a PAINII) si “piept de porc”. [Ne] Privim siderati.

Exact ca-n filmele americane, in actul doi, dupa ce spectatorii s-au obisnuiti cu decorul, intra in carciuma unul din smecherii locali. Taiat pe burta si pe maini – semn al “experientei de viata” – in pantaloni lungi de doc, dar cu slapi, si cu vesnica punga in mana. Sacosa asta e unul din blestemele romanilor: dupa ea poti recunoaste un roman pana si in Australia. Cumpara niste mici carbonizati pe care ii inghite rapid si apoi aprinde o tigara. Trage cu nesat din ea si povesteste, gesticuland, ceva grataragiului. Nu stim ce, in continuare la difuzor manelistul se tanguie tare, insa distingem totusi “pai, ma ameninta el pe mine?”, in timp ce cu mana gatuie un dusman imaginar.

Aruncam resturile la gunoi si iesim. Andrei pleaca cu bicicleta spre oras, eu si Octavian ne suim in transportul local; autobuzul galben. Soferul ne ia banii, dar nu taie bilet, chiar daca, de deasupra usii, “Primarul Pandele Florentin Costel” ne “ureaza calatorie placuta!”

Cat asteptam ora de plecare, ne uitam cum un copil de 11-12 ani se chinuie sa traga peste sinele de tren o roaba in care are o portiera ruginita de Dacie. Se opinteste si trece una din roti, dar cand s-o incalece si pe cealalta, prima cade inapoi. Astia-s generatia lu’ Da-n Cap de maine, filosofam.

Soferul tureaza motorul exact cand in stanga noastra un carutas isi loveste calul cu o bata. Ca sa stea, ca sa mearga, nu stim; bietul animal se zbate. Octavian injura cu toata gura. Eu nu ma mir si tac, aducandu-mi aminte, a nu stiu cata oara, de spusele parintelui Nicolae de la Valea Plopului: cea mai mare pedeapsa pe care Dumnezeu o poate da unui om este sa-l lase la mintea lui. Pentru un popor care se lauda ca este pilonul ortodoxiei, in timp ce, in 20 de ani, a omorat, cu sange rece, aproape 10 milioane dintr-ai sai, nenascuti, nebotezati si fara vreo vina, nici nu ma astept sa mai vad altceva decat dezastru si ruina. Mai mare pedeapsa decat ne-am dat singuri nu poate exista.

6 Comments

  1. Reply
    Dan 24 Aug ’09

    Tristă, deprimantă poveste… şi totuşi foarte fain spusă (şi fotografiată)…

    • Alex 4 Jul ’11

      Eu stiu fortul ca in palma,dar totus nu imi dau seama cum pot cobori la celelalte nivele,caci din cate am auzit de la parintii mei sunt 5 nivele care coboara in jos… Inca mai incerc sa caut scari,sau alte chestii care pot duce la celelalte nivele…

  2. Reply
    alex mazilu 24 Aug ’09

    imi plac !
    o sapt. excelenta !

  3. Reply
    Dinu Lazar 24 Aug ’09

    Superb reportaj… imaginile, cu adevarat excelente, si textul, de cea mai inalta calitate gazetareasca… bravo…

  4. Reply
    Dragos 24 Aug ’09

    Excelent reportaj! Felicitari si la mai multe…

  5. Reply
    Alex 4 Jul ’11

    Apropo a 11-a imagine arata asa din cauza tiganilor veniti dupa fier vechi:| foarte urat si foarte trist:(

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *