Heaven Knows

heaven_knows

Purtătorii ilegali de suflete

albastru-si-golTot universul nostru era albastru şi gol
 
Tot universul nostru era albastru şi gol
iar noi retraşi în bulgărul numit pământ
viaţă eram deasupra şi la subsol
murind, murmurând.
 
Viii şi morţii viilor
unii într-alţii şi unii peste alţii…
 
Tot universul nostru era albastru şi gol.
Locul pe care-l ocupam, cei vii şi cei morţi
repede se ghicea sau domol
luat în neştire; sau tras la sorţi.
 
Noi ne ţineam unii de alţii
Viii şi morţii. (Nichita Stănescu)

India calling (2)

Fragmente de jurnal (indian) – more to come soon

New Delhi – Andaman, ianuarie 2015

School girls in Havelock

School girls in Havelock

Cele 2 zile petrecute în New Delhi nu mi-au dat răgaz prea mult să mă acomodez. Acuz în continuare șocul cultural al contactului cu metropola de 22 de milioane de oameni. Cineva mi-a dat una în cap. Nu pot scăpa de prima imagine „indiană” imprimată pe retină în drumul spre hotel: bărbatul care-și segmenta motorul mașinii, la ora 2 dimineața, în mijlocul străzii, în timp ce toate autovehiculele din traficul care acolo este permanent îl ocoleau respectuos salutându-l cu claxoane prelungi.

E dimineața zilei 3. Colegul de camera, controlor de trafic aerian, îmi amintește ritos că plecăm spre Andaman. Eu vociferez. Vreau să știu aia și ailaltă, abia am ajuns, unde mergem?! Mă comport ca un fotbalist care se tăvălește pe jos să tragă de timp, în fluieraturile spectatorilor. Înainte să pot să comentez prea mult, sunt luat pe sus și vârât în avionul de Andaman. După 6 ore de zbor și o escală în Chennai, coborâm în Port Blair, capitala insulară, și iar șoc: în final de ianuarie transpirăm abundent sub soarele nemilos care, aveam să aflu, răsare la 5.30 și stă mult pe cer. Aici suntem aproape de Ecuator, nu există variații majore de durată în alternanța zi/noapte.

Andaman și Nicobar sunt teritorii ale Indiei sub administrare specială. Nu doar cuprind rezervații naturale numeroase, dar sunt sediul unor garnizoane militare masive, lucru parțial explicabil prin faptul că sunt mult mai aproape de Tailanda decât de India continentală. Cine dorește să ajungă acolo ar face bine să nu o pomenească direct, la Consulatul Indiei din București – nu pentru că i s-ar refuza viza, ci pentru că infernala birocrație indiană devine încă și mai… infernală atunci când incluzi oficial pe lista destinațiilor tale și Anadamanul. Oricum, pe aeroport ești fotografiat, controlat de mai multe ori și ți se dă un permis de ședere din care rezultă că IT IS STRICTLY FORBIDDEN să faci multe lucruri pentru că altfel YOUR PERMIT SHALL BE CANCELED. Asta, însă, doar pe hârtie; aici în India nimic nu e ce pare a fi…

Privesc curios chipurile oamenilor. Am fost anunțați de Mircea, singurul care a mai fost pe aici, că în Andaman sunt femei foarte frumoase. Le caut de la primele minute. E uimitor cât de variată din punct de vedere antropologic este această țară. În Andaman oamenii sunt mai solizi, cu pielea mai ciocolatie, chipuri mai late, nas de negroizi și pomeți proeminenți. Aflu ulterior că sunt urmașii corciți cu indieni ai băstinașilor, acum aproape dispăruți. În zilele următoare aveam să văd și faimoșii tamili, negri ca tuciul, dar și femei cu aspect est-asiatic, o combinație din câte înțeleg cu populația din Birmania și Tailanda. Vestimentația femeilor e fenomenală; am dileme dacă să continui să concep imaginile pentru alb-negru – ce mă fac, soția va vrea să vadă sari-urile în culori…

În autogara din Port Blair cer voie unui bunic cu păr alb să îi fotografiez nepoatele, cu o alură aproape nobiliară. Sunt încântate, deși se străduiesc să stea bățoase. Nările le freamătă ușor; nu văd turiști europeni zilnic. Oare ce-or gândi despre mine, despre noi?! Mai departe, trec pe lângă o școală și mă bucur din nou de cât este de ușor în India să faci fotografii oamenilor, chiar și copiilor, fără să se alarmeze nimeni că ești vreun pedofil nenorocit. Bucurii simple pe care Occidentul le-a pierdut!

(va urma)

La vie est un long fleuve tranquille

sofia-multi-2_resize

To the Sea

sofia-multi-0_resize

“A photographer must learn to photograph everything. I see new things every day”

- Andre Kertesz

500 miles

guitar-player-street

Lord i’m one, Lord i’m two, Lord i’m three, Lord i’m four, Lord i’m five hundres miles away from home…

Luiza Zan, jazz vocalist (VI)

Luiza Zan

Luiza Zan, one of the main voices of Romanian contemporary jazz

India calling (I)

Fragmente de jurnal (indian)

Girls in Port Blair
Girls from Andaman. Port Blair, South Andaman, Andaman& Nicobar Islands, India, 26 January 2015

Am revenit acasă, după 15 zile în India.

Am fost în Sud și în Nord, pe continent și în insule; am străbătut 15.000 de km cu avionul, cu trenul și cu autobuzul și am văzut 3 civilizații diferite în 3 locuri la fel de diferite: în aglomerația sufocantă din Delhi, unde se îngrămădesc atâția oameni câți trăiesc în toată România; în serenitatea insulelor din Sud-Est, departe, lângă coasta Birmaniei; și pe malurile Gangelui, în Nord, nu departe de Nepal. Am transpirat abundent în clima tropicală din Andaman și-am făcut frigul la Haridwar. Am locuit în hoteluri ieftine cu nume caraghioase și în bungalow-uri și am mâncat acolo unde mănâncă și localnicii; am băut ceai cu lapte împreună cu ei, am vorbit și i-am fotografiat – atâtea chipuri și atâtea expresii câte abia poți reține într-o sută de vieți. Ne-am ascuns că să putem bea o bere, procurată cu greu, în timp ce pe lângă noi treceau procesiunile hinduse, iar fetele din grupul nostru au făcut baie îmbrăcate, în mările Sudului, la fel ca localnicele „primitive” de care am primit o lecție de decență, feminitate și gust.

M-am întors având o nouă înțelegere asupra unor cuvinte precum „sărăcie”, „smerenie” și mai ales „mi se cuvine”. Oricui crede că este sărac și nedreptățit în România îi ofer poveștile și imaginile mele de acolo, de unde 400 de milioane de oameni trăiesc cu mai puțin de 2 dolari pe lună și unde, totuși, o minoritate infimă stă într-un lux obscen – dovadă că atunci când vine vorba de patimi și slăbiciuni, oamenii sunt aceiași peste tot.

Nu știu cum au trecut aceste zile; știu doar că m-am întors și că e sâmbătă; dar ce-am făcut luni sau joi, nu vă pot spune. Totul e încă tulbure în minte, totul capătă încă formă iar senzațiile, departe de a se stinge, se rafinează, la fel ca și gustul condimentelor din mâncarea exclusiv vegetariană pe care am devorat-o – uneori cu aceeași lingură – toți cei din grup, și care dura ore întregi, după masă.

O călătorie magică, pe care o recomand oricui are posibilitatea să o facă. Preferabil în grup, căci așa bucuriile se multiplică și necazurile se împart. În grup, căci așa ne-am întors: visând laolaltă, cu ochii deschiși, în lumina aspră a neoanelor din avion, la o poveste minunată despre prietenie și respect, despre spectacolul lumii, fiecare așa cum îl vede și trăiește.

Slavă lui Dumnezeu pentru frumusețile create de mâinile Sale, și Îi mulțumesc pentru că mi-a îngăduit mie nevrednicului să ajung să le văd!

Smells like India (cu Voicu și Mircea), 22 ianuarie – 6 februarie

portret fata din maramures

Workshop India. Delhi-Insulele Andaman-Haridwar.

Totul e poveste.

Iar povestea începe cu o hartă. Iată datele, locurile, iată şi tema. Va fi un exerciţiu de scriere creativă cu fotografii şi cuvinte. Ne vom mişca în trei spaţii foarte diferite. Nebunia capitalei Indiei e la limita suportabilităţii pentru orice european. Înainte de colaps, vom zbura până departe, la Port Blair, în Golful Bengal unde vom descoperi poveşti despre insule şi pescari. Şi apoi da, vom merge cu trenul! Tocmai la Haridwar, unul din cele 7 oraşe sfinte ale hinduşilor, înţesat de cerşetori şi pelerini, mai deloc turistic…

Announcement: New playlist

Clint Mansell’s The Fountain official soundtrack.

Here is the playlist:
The Last Man – Holy Dread! – Tree Of Life – Stay With Me – Death Is A Disease – Xibalba – First Snow – Finish It – Death Is The Road To Awe – Together We Will Live Forever

The player should load at the top of the page and start automatically. Enjoy.