Tolkien Reading Day

Fericiți cei prigoniți | Blessed be the persecuted ones

zid cetate

„Zilele de sărbătoare, dar mai ales Sfintele Paști, provocau îngrijorări multiple celor ce ne păzeau. Veneau cu duiumul prin celule să ne spioneze, să ne surprindă făcând rugăciuni sau cântând „Hristos a înviat”. De pildă, celularul de la Aiud, celebrul T, în noaptea Învierii era înțesat cu gardieni pentru a ne împiedica să cântăm în cor „Hristos a înviat”. Nu au reușit niciodată. Glasurile noastre, mângâiate de lacrimile pentru cei de acasă, umpleau cerurile cu Rugăciunile Învierii, reamintind orășenilor de dincolo de zidurile închisorii, de lumea durerii ce viețuia aproape de ei. Plăteam amarnic această binecuvântată mărturisire pe care o rosteam din convingerea că trebuie să înălțăm Ruga Învierii, pentru că era și „Învierea” noastră din greul în care trăiam.” (Paul Păltănea, „Sfintele Paști după gratii comuniste” în Revista Dunărea de Jos, An 1 (2002) nr. 3, mai 2002.

„Sfintele Paști nu ne prindeau nepregătiți. Posteam miercurea și vinerea, mâncând doar seara. Duminica, în momente lipsite de spionarea gardienilor, rosteam liturghia, căci mulți dintre noi, preoți și mireni, o știam pe de rost. Viața aceasta creștină ne ajuta să trecem cu bine greul cotidian, de multe ori imposibil de suportat. Înfrângerea acestui ‘imposibil’, prin puterea ce ne-o trăgeam din adâncurile temeiuri ale rugăciunii, ne-o înălțam spre marea seninătate, pe care mulți dintre noi nu o cunoșteam pe deplin la ceasul intrării în temniță.” (Paul Păltănea, „Sfintele Paști după gratii comuniste” în Revista Dunărea de Jos, An 1 (2002) nr. 3, mai 2002.

„Imaginaţi-vă cum făceam noi Paștele! Când cânta toată pușcăria „Hristos a înviat!”, miliţienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Învierii! […] Era directorul care-i îndemna: ‘Bateţi-i, măi! Nu vedeţi că sunt creștini?’” (Pr. Dimitrie Bejan, „Bucuriile suferinţei”, Hârlău – Iași, 2002, p. 88)

Ne vom vedea în Cer la porți de Învieri

frunza-ramuri-blur

Ne vom vedea în Cer la porți de Învieri
Din ale Sale cânturi primi-vom mângâieri.
Din aripile-I întinse peste ale noastre gânduri
Vor răsări speranțe și-or înflori colinduri.

Nu există Eliberare fără sacrificiu | No Redemption without sacrifice

NotreDame_2012_35_resize

Nu există triumf fără renunțare, victorie fără suferință, Eliberare fără sacrificiu.

No win without waiver, no victory without suffering, no Redemption without sacrifice.

No hay triunfo sin renuncia, una victoria sin sufrimiento, una Liberación sin sacrificio.

Psalmul 101 | Psalm 101

mm_2013 008_resize

„Asemănatu-m-am cu pelicanul din pustiu; ajuns-am ca bufniţa din dărâmături. Privegheat-am şi am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiş.” (Psalmul 101, 7-8)

 

High hopes

portret-privind-sus

Heaven Knows

heaven_knows

Purtătorii ilegali de suflete

albastru-si-golTot universul nostru era albastru şi gol
 
Tot universul nostru era albastru şi gol
iar noi retraşi în bulgărul numit pământ
viaţă eram deasupra şi la subsol
murind, murmurând.
 
Viii şi morţii viilor
unii într-alţii şi unii peste alţii…
 
Tot universul nostru era albastru şi gol.
Locul pe care-l ocupam, cei vii şi cei morţi
repede se ghicea sau domol
luat în neştire; sau tras la sorţi.
 
Noi ne ţineam unii de alţii
Viii şi morţii. (Nichita Stănescu)

India calling (2)

Fragmente de jurnal (indian) – more to come soon

New Delhi – Andaman, ianuarie 2015

School girls in Havelock

School girls in Havelock

Cele 2 zile petrecute în New Delhi nu mi-au dat răgaz prea mult să mă acomodez. Acuz în continuare șocul cultural al contactului cu metropola de 22 de milioane de oameni. Cineva mi-a dat una în cap. Nu pot scăpa de prima imagine „indiană” imprimată pe retină în drumul spre hotel: bărbatul care-și segmenta motorul mașinii, la ora 2 dimineața, în mijlocul străzii, în timp ce toate autovehiculele din traficul care acolo este permanent îl ocoleau respectuos salutându-l cu claxoane prelungi.

E dimineața zilei 3. Colegul de camera, controlor de trafic aerian, îmi amintește ritos că plecăm spre Andaman. Eu vociferez. Vreau să știu aia și ailaltă, abia am ajuns, unde mergem?! Mă comport ca un fotbalist care se tăvălește pe jos să tragă de timp, în fluieraturile spectatorilor. Înainte să pot să comentez prea mult, sunt luat pe sus și vârât în avionul de Andaman. După 6 ore de zbor și o escală în Chennai, coborâm în Port Blair, capitala insulară, și iar șoc: în final de ianuarie transpirăm abundent sub soarele nemilos care, aveam să aflu, răsare la 5.30 și stă mult pe cer. Aici suntem aproape de Ecuator, nu există variații majore de durată în alternanța zi/noapte.

Andaman și Nicobar sunt teritorii ale Indiei sub administrare specială. Nu doar cuprind rezervații naturale numeroase, dar sunt sediul unor garnizoane militare masive, lucru parțial explicabil prin faptul că sunt mult mai aproape de Tailanda decât de India continentală. Cine dorește să ajungă acolo ar face bine să nu o pomenească direct, la Consulatul Indiei din București – nu pentru că i s-ar refuza viza, ci pentru că infernala birocrație indiană devine încă și mai… infernală atunci când incluzi oficial pe lista destinațiilor tale și Anadamanul. Oricum, pe aeroport ești fotografiat, controlat de mai multe ori și ți se dă un permis de ședere din care rezultă că IT IS STRICTLY FORBIDDEN să faci multe lucruri pentru că altfel YOUR PERMIT SHALL BE CANCELED. Asta, însă, doar pe hârtie; aici în India nimic nu e ce pare a fi…

Privesc curios chipurile oamenilor. Am fost anunțați de Mircea, singurul care a mai fost pe aici, că în Andaman sunt femei foarte frumoase. Le caut de la primele minute. E uimitor cât de variată din punct de vedere antropologic este această țară. În Andaman oamenii sunt mai solizi, cu pielea mai ciocolatie, chipuri mai late, nas de negroizi și pomeți proeminenți. Aflu ulterior că sunt urmașii corciți cu indieni ai băstinașilor, acum aproape dispăruți. În zilele următoare aveam să văd și faimoșii tamili, negri ca tuciul, dar și femei cu aspect est-asiatic, o combinație din câte înțeleg cu populația din Birmania și Tailanda. Vestimentația femeilor e fenomenală; am dileme dacă să continui să concep imaginile pentru alb-negru – ce mă fac, soția va vrea să vadă sari-urile în culori…

În autogara din Port Blair cer voie unui bunic cu păr alb să îi fotografiez nepoatele, cu o alură aproape nobiliară. Sunt încântate, deși se străduiesc să stea bățoase. Nările le freamătă ușor; nu văd turiști europeni zilnic. Oare ce-or gândi despre mine, despre noi?! Mai departe, trec pe lângă o școală și mă bucur din nou de cât este de ușor în India să faci fotografii oamenilor, chiar și copiilor, fără să se alarmeze nimeni că ești vreun pedofil nenorocit. Bucurii simple pe care Occidentul le-a pierdut!

(va urma)

La vie est un long fleuve tranquille

sofia-multi-2_resize